Era o dimineață noroasă de sfîrșit de aprilie, capricioasă ca o puștoaică fițoasă la prima întîlnire, cînd MSC Fantasia intra în port la Barcelona. După coborîrea de pe vasul de croazieră și reunirea cu bagajele lăsate în fața ușii cabinei în noaptea precedentă, urcam împreună cu toată gașca de infotripiști într-un autocar care, vreun sfert de oră mai tîrziu, ne debarca în Plaça de Catalunya, fix în locul de unde urma să ne recupereze, pe la 3 p.m., ca să ne ducă la aeroport. Pînă la avionul de București, via Roma, de după-amiază, n-a mai fost, deci, timp decît de un city broke de Barcelona foarte scurt. Început cu un tur al Orașului Vechi, Ciutat Vella, ghidat de o catalană roșcată între două vîrste, înarmată cu o umbrelă verde pe post de far călăuzitor, care ne-a tîrît după ea pe străzile înguste ca niște alei ale cartierului Barri Gòtic, făcînd stații dese de explicat în amănunt arhitectura medievală locală cu un debit verbal de comentator de meci de fotbal sud-american. Cînd doamna profesoară a încheiat lecția de istorie barceloneză aplicată și ne-a abandonat în aglomerația de pe La Rambla – de fapt, Las Ramblas, cum se cheamă corect celebra zonă de întîlnire a turiștilor naivi cu vînzătorii ambulanți și performerii stradali (da, e vorba de hoții de buzunare) care include și străduțele adiacente –, eram zăpăciți de cap ca după o conferință de presă a lui Iohannis. Nooot 🙂
Reveneam astfel, după șapte ani, în locuri pe care le bîntuisem singur, fără ghid, de data asta într-un fel de ieșire cu clasa în care mai lipsea doar să ne ținem de mînuță, ca să ne simțim ca niște școlari în excursie prin centrul unui oraș foarte turistic. Atît de turistic încît localnicii catalani (nu faceți greșeala să le spuneți spanioli, dacă nu aveți o asigurare medicală completă sau un fizic de halterofil de categorie grea) s-au săturat de năucii cu aparat foto care încurcă traficul mai rău ca vînătorii de Pokemoni, postînd exasperați pe toți pereții mesaje cu Refugees, welcome! Tourists, go home! Nu chiar toți, însă. Unul dintre ei, un rastafarian foarte liniștit, a fost chiar superospitalier cu mine: m-a abordat amical, cu o carte de vizită și o invitație în clubul privat Sticky Green (10 euro, două cuie). Nu l-am refuzat din start: i-am mulțumit politicos pentru ofertă și a rămas că mai vorbim data viitoare (nu sînt sigur că a înțeles ironia).
Cînd ne-am despărțit de ghida cea locvace, mai erau vreo două ore pînă la reîntîlnirea cu autocarul. Nu se făcea să ajungem la Barcelona și să nu admirăm puțin măcar o ghidușie de-a lui Gaudí. Cum la Sagrada Familía sau în Parc Güell era exclus să mai ajungem, ne-am mulțumit să vedem cea mai apropiată lucrare a sa, Casa Battló, o clădire cu fațadă de turtă-dulce și balcoane gen măști de carnaval. Pe dinafară, că pe dinăuntru n-a fost nici timp (la intrare era o coadă de brontozaur obez), nici prea mare entuziasm (22,50 euro biletul) pentru o vizită.
Am mai apucat să mîncăm ceva pe repede-înainte în iȚapa, pardon, iTapa, restaurantul-capcană de turiști din Plaça de Catalunya (detalii într-un text de prin mai al rubricii alăturate de nerecomandări, în arhiva de pe catavencii.ro), pînă să traversăm în fugă piața spre autocar. Foarte puțin a lipsit ca shuttle-ul de aeroport, care ne aștepta cu luminile de avarie aprinse, într-un loc în care parcarea e interzisă, să ne lase pietoni clandestini în Barcelona.
(articol publicat în Cațavencii nr. 36/267 din 7 septembrie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment