Au trecut două săptămîni de la celebra beție de despărțire. De Hamburg, de Sven și de șarpele lui. Ne întoarcem din Scandinavia, via Copenhaga. Sven ne-a spus la plecare că ne aşteaptă cu o bere rece şi la retur. Schimb de SMS-uri. Wow: e în spital, în convalescență după o operație de deviație de sept. Putem rămîne la el peste noapte; nu e nevoie să venim la clinică, cheia e la vecinul de deasupra. Insistăm, însă, să-i facem o vizită.
Nu mai știu cum s-a făcut, dar, ori că am întîrziat în Christiania mai mult decît era cazul, ori că ne-am calculat greșit pașii, am intrat în Hamburg pe la asfințit. Pînă să găsim clinica în care e cazat amicul nostru, un loc de parcare și un supermarket pentru niște cumpărături, s-a întunecat binișor: e trecut de 9. Intrăm în curtea spitalului, o vilă veche cu o grădină îngrijită în față, care, la noi, e muzeu de artă sau sediu central de partid, și ne oprim în fața unei uși imense, de castel medieval. Apăs pe butonul interfonului. Hello, sorry to bother you so late, we‘re here to visit our friend, Sven Grube. Pauză. Marian: Man, e prea tîrziu, hai s-o ștergem. Exact cînd să facem stînga-mprejur și să plecăm, o voce cu accent nemțesc hîrîie în difuzor Just a minute și, cîteva minute mai tîrziu, o asistentă iese din recepție, ne deschide și ne explică scurt cum să ajungem.
Liftul pînă la etajul 2, stînga pe hol, ultima ușă pe dreapta. Ciocănesc ușor. Mai întîi se aud niște zgomote înfundate, apoi, din semiîntunericul încăperii, apare brusc Sven, într-un cămeșoi parțial încheiat la spate, fluturîndu-i pe lîngă trupul gol, cu nasul bandajat și perfuzii atîrnate de brațe, care urlă în șoaptă: Wtf, dude, do you think this is funny? Moment de stupoare și suspans; în spatele meu, Steffy și Marian s-au lipit de perete. Sincer, da, e foarte amuzant, îmi mușc limba ca să nu rîd. Ăă… We brought you some beer… zic spăsit și îi întind sacoșa pe care o țineam la spate. O privire scurtă înăuntru și Sven se calmează instantaneu. OK, but, please, go now. Era furios pentru că îi spusese asistentei o minciună elaborată, ceva cu o urgență familială, care să justifice vizita noastră nocturnă. Și eu i-o spulberasem simplu, zicîndu-i că sîntem prieteni.
Ne-am revăzut a doua zi, pe la prînz, cînd i-am făcut o a doua vizită, de data asta, în circumstanțe normale, după ce dimineață primisem un SMS în care ne ruga să-i aducem periuța de dinți pe care uitase să și-o pună în bagaj. Chiar și cu bandajul ăla pe nas, n-arăta prea rău. Dar tare aș fi vrut să-i văd fața cînd a ajuns acasă și a descoperit berile-surpriză, pe care i le-am ascuns, ca pe ouăle de Paște, prin toată casa (într-un bocanc, în cutia monitorului, sub pernă).
(articol publicat în Cațavencii nr. 49/127 din 11 decembrie 2013)
Be the first to comment