„70 de oameni au murit de la începutul anului pe munte. De la un an la altul, numărul accidentelor montane crește cu aproximativ 300 de cazuri. Potrivit salvamontiștilor, în 2021, 50 de oameni și-au pierdut viața pe munte, iar anul acesta numărul a ajuns la aproximativ 70, doar în primele opt luni”. Știre foarte recentă, difuzată săptămîna trecută, despre o statistică neagră a muntelui, un pomelnic de victime (majoritatea, tineri) care au murit din neatenție, neglijență și necunoașterea regulilor de echipare și comportament pe munte. Cine e vinovat? Ca în mai toate cazurile în care nu se poate preciza exact responsabilul vreunui eveniment tragic, mortul. Ca numărul ăsta al victimelor muntelui să nu crească continuu de la an la an, Jandarmeria Montană, Salvamontul, asociațiile ecologiste, ONG-urile de profil, cluburile montane, presa (atîta cîtă mai e) ar trebui să se implice mult mai mult în educarea publicului, astfel încît oamenii să plece pe munte cît mai informați și pregătiți, ca să nu ajungă fără voia lor vedete prin emisiuni de știri de la ora 5.
I Know What I Did Last Summer – parafrază de titlu de thriller american, care se potrivește filmului școlar românesc în care am un rol principal de peste cinci ani. Din iunie 2017, vară de vară (cu excepția pandemicului sezon estival 2020), fac parte din echipa de ghizi și animatori cu tricouri albastre a taberei de educație montană ATGR (Asociația Turistică Ghizii României), care petrece activ vacanțele elevilor de ciclu primar și gimnazial, la Predeal, învățîndu-i pe cei mici noțiuni elementare ale muntelui. Și în anul acesta, aproape o mie de copii, cu vîrste cuprinse între 6 și 14 ani, și însoțitorii lor, cadre didactice, din toată țara, de la Onești, Iași și Roșiori la Brăila, Galați și Sibiu, au fost, pe rînd, săptămînal, oaspeții și învățăceii noștri.
Ca instructor-coordonator, filozofia mea de tabără este simplă: integritatea fizică și psihică a copilului este principala noastră preocupare, abia apoi vin, în ordinea importanței, educația și distracția lui; colegilor de echipă le cer responsabilitate, comunicare și respect pentru toți cei din jur. După asigurarea în coardă a celor care urcă panoul de cățărare, cel mai mult îmi place să susțin atelierele informative de echipament montan, de supraviețuire în condiții extreme și de prezentare a regulilor de respectat înainte de a pleca pe munte (completat cu exemple de oameni pe care i-am cunoscut personal și care, nerespectîndu-le, s-au pus în pericol sau cu situații de ignorare a lor la care am fost martor – în felul acesta, copiii rețin mai ușor informația), precum și drumeția la Cabana Forban-Steaua, în care copiii le pun în practică, învățînd și pe teren despre marcaje turistice, orientare, ecologizare.
Desigur, programul e completat și cu alte activități educative, distractive, creative, artistice: înviorare cu dansuri, cățărare pe panoul de escaladă, tiroliană, jocuri de teambuilding sau competitive între echipe, proiecție de film (desenul animat cu mesaj ecologist Wall-E), ateliere informative ale Agenției Naționale Antidrog Brașov, de construit bărcuțe și măști, scenete, quiz-uri pe teme de cultură generală, excursii la Brașov, Râșnov, Sinaia, Bușteni, tiruri cu pușca, pistolul, arcul și praștia, discotecă, karaoke, cîntări de piese de munte la focul de tabără. Cu o glumă, dar și cu o genuflexiune, pentru cei mai năzdrăvani, i-am ținut departe de telefoane și calculatoare cîteva zile, au făcut mișcare, s-au jucat împreună, au învățat despre alimentație sănătoasă și prim-ajutor în cazurile cele mai frecvente de accident pe munte, respectul pentru principii și valori adevărate, să fie punctuali, politicoși și organizați, lucruri care le vor fi de folos în viață.
Cu ce rezultat, vă întrebați? În filmulețele cu interviul echipelor, activitate de final în care copiii sînt întrebați ce-au învățat și ce le-a plăcut cel mai mult în tabără, s-au auzit, printre altele, următoarele răspunsuri: AM ÎNVĂȚAT – să lucrez în echipă și să nu ne certăm; să colaborăm între noi; să ne ajutăm unii pe alții; să fiu mai ordonată; să socializez; că este bine să ascultăm și ideile celorlalți; să nu mă supăr din orice; ce să pun în rucsac cînd plec într-o drumeție pe munte; să facem curățenie în cameră; că nu doar cîștigul contează; să strîng după mine la masă; cum să-mi susțin echipa; să nu trișez; să nu vorbesc peste altcineva; să avem încredere în ceilalți; să fim corecți; cum să-mi aleg bocancii potriviți; să deosebim ciuperca comestibilă de cea otrăvitoare; să fiu responsabil; să-mi înving temerile; să fiu mai prietenoasă; multe chestii interesante (de exemplu, supraviețuirea în sălbăticie); să fiu mai bună; cum să stăm în monom; să am grijă de lucrurile mele; să fim fair-play; să fiu mai curajos; să respect natura; să nu zici NU pînă nu încerci; să nu vorbim urît; că oricît de diferiți am fi, putem face treabă bună împreună. CEL MAI MULT MI-A PLĂCUT – că am învățat să-mi depășesc anumite frici; că am cunoscut persoane noi; că am participat la multe activități interesante în care am învățat foarte multe lucruri; mîncarea; atmosfera; că ghizii nu se comportau ca și cum ne-ar fi superiori nouă, era ca și cum ar fi fost cei mai buni prieteni ai noștri; mi-a plăcut totul și aș vrea să mai stau aici încă 3.000 de luni (!). Niște cuvinte sincere, adevărate, care, adăugate mesajelor de mulțumire ale părinților, au constituit un feedback încurajator și o răsplată pentru noi, oamenii în albastru – sentimentul de satisfacție că munca ne este apreciată.
Și pentru că tot a venit vorba de colegi, închei menționîndu-i pe toți membrii echipei albastre de la Predeal, compusă în fiecare săptămînă din cîte opt din următorii camarazi, cărora le mulțumesc pentru eforturi și implicare: co-coordonatoarea Tatiana, ghizii și animatorii Oana, Octavia, Ioana, Tania Maria, Tania, Anastasia, Sânziana, Teona, Teodora, Rareș, Cipri, Gabi, Mario, Andrei, Mihai, plus cadrelor medicale Ana, Florina, Marin, Maria, Mioara, Mihaela, Corina, Cati, Victoria și personalului hotelului Alexandra, Adrian, Ana, Ioana, Andreea, George, Geta, Răzvan, Dorina, tanti Ani. Cu toții am fost emoționați de gestul lui Victor, clasa a II-a, echipa galbenă, care, în ziua excursiei la Dino Parc, a cumpărat cel mai mare dinozaur din gips, l-a colorat în albastru și ni l-a făcut cadou.
P.S. Faptul că am ajuns ghid în tabără nu este întîmplător – e un fel de Pay It Forward (poate ați văzut filmul) peste timp. Copiii au nevoie de modele și, în lipsa cuiva apropiat care să-i inspire și să-i îndrume, dacă societatea le propune, prin mass-media, personaje ca Tzancă Uraganu, Daniela Crudu sau Gigi Becali, nu e vina copilului că-și alege astfel de idoli. Cînd eram de vîrsta lor, mentor mi-a fost profesorul de Biologie din gimnaziu, Vasile Vrînceanu, o persoană deosebită și un pedagog desăvîrșit, primul om cu care am ieșit pe munte, pe care l-am iubit ca pe un părinte. Mult înaintea vremurilor sale didactice, făcea lecții cu noi în natură, ne învăța cum să deosebim o plantă de alta, cum să observăm fără să deranjăm viața unei furnici, a unui greiere, a unui gîndac. Toți copiii, chiar și cei cu note slabe la alte materii, aveau la Științe Naturale 9 și 10 – și nu pentru că domnul Vrînceanu ar fi fost indulgent cu ei, ci pentru că, indiferent dacă erau corijenți la Matematică, Fizică sau Limba Română, chiar știau de 9 și 10. Din păcate, om gurmand și ușor supraponderal, domnul Vrînceanu, vînător și pescar împătimit, a dispărut dintre noi, relativ, tînăr. Acest text este dedicat memoriei lui.
1 Trackback / Pingback