Din Manchester poți să ajungi la Newcastle în patru ore, cu autobuzul; de exemplu, cu o cursă Megabus rezervată online, cu cîteva zile în avans (10,50 lire, dus-întors), al cărei bilet nici măcar nu trebuie printat, fiind doar un cod primit pe telefon, de arătat șoferului. Singurul dezavantaj: spre deosebire de autogara din Newcastle a concurenței (National Express), o clădire aflată tot în centru, la vreo cîteva străzi distanță, cea a Megabus, la fel de virtuală ca biletul, e desenată cu vopsea pe carosabil, într-o stație de pe John Dobson Street, lîngă bibliotecă. Dezavantaj, pentru că, la întoarcere, sala de așteptare va fi un trotuar fără bănci, iar biroul de informații – un stîlp cu orarul de circulație neupdatat din 2013 care mai mult te încurcă decît te îndrumă.
Dar tu, deocamdată, abia ai ajuns aici: după ce te dotezi cu o hartă și cîteva broșurele din bibliotecă, înmînate de amabilul portar-ușier-gardian, te pornești la plimbare prin Capitala Nord-Estului, cum își laudă localnicii, prin materialele de informare turistică, orașul construit pe malul rîului Tyne, cel care și dă denumirea oficială de Newcastle upon Tyne (spre a se evita confuzia cu un alt Newcastle, under Lyme, mult mai obscur; caz similar celui din Germania, Frankfurt am Main / Frankfurt an der Oder). O iei, deci, la vale pe Grey Street, cea mai frumoasă stradă din lume. Zic unii, preluați de aceleași pliante locale; nu știu cum o s-o vezi tu, dar mie nu mi s-a părut atît de grozavă. O stradă cu shop-uri, baruri și restaurante, parțial pietonală, care pleacă de la monumentul din centru – o columnă cu un nene cocoțat în vîrf (un anume Mr. Grey, persoană importantă) și piața din jurul ei, circulată de trecători grăbiți, printre porumbei și adolescenți parcați cu curul pe bordură – și coboară spre Tyne, pe sub poduri și pasarele mai înalte decît clădirile cu arhitectură sobră, pînă pe faleză, Quayside.
Practic, dincolo de orice altceva, despre poduri pare a fi vorba în povestea turistică cu Newcastle Gateshead, două orașe despărțite de rîu și unite de niște construcții spectaculoase peste Tyne, șapte la număr și foarte diferite între ele. Mai înalte sau mai joase, mai vechi sau mai noi, podurile sînt punctul central al sightseeing-ului de Newcastle. Pe cel mai recent, Millennium Bridge, inaugurat de Regină în 2002, un arc elegant peste rîu de care este ancorată o punte curbată, folosită exclusiv de pietoni și bicicliști, care vibrează sub fiecare pas, poți să treci, ca și mine, în Gateshead, cartierul cu pretenție de oraș de pe malul sudic (mai înalt, deci cu o vedere perfectă pentru pozele cu Newcastle), ca să intri prin Sage Gateshead, complexul cu săli de concert, bărulețe cu muzică diversă și formă ciudată de propulsor de avion, să te întorci înapoi de unde ai venit, vreun kilometru mai în amonte, pe High Level Bridge, și să cobori de pe pod la Newcastle Castle, resturile zidurilor cetății medievale dominate de fortăreața de secol XII de la care vine numele de Newcastle, tocmai din timpurile în care castelul era, ca și orașul, nou.
În acest punct, prima parte a turului de turism tip fast food, s-a încheiat, pauză, program de voie. În cele cîteva ore rămase din ziua scurtă, de toamnă-iarnă, după un popas pe băncile din St Nicholas Cathedral, eu am mai ajuns la St James’ Park, stadionul lui Newcastle United, la Chinese Arch, poarta de intrare în cartierul chinezesc, și în Times Square, varianta de Newcastle, la Life Science Centre (expoziții interactive, simulatoare 4D, planetarium; 12,95 lire/adult, 31,50 lire / pachet de doi adulți și doi copii sau un adult și trei copii). În care n-am mai intrat pentru că aveam întîlnire cu alte muzee: Discovery Museum și Great North Hancock Museum. Dar despre astea, așa cum v-am obișnuit, într-un episod următor, pe catavencii.ro.
(articol publicat în Cațavencii nr. 49/229 din 9 decembrie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment