Dacă tocmai ți-ai tras o gagică cu impresii de mare munțomană, pe care ți-e clar că, după zece minute de urcuș abrupt, o vei căra în spate cu tot cu rucsac, du-o întîi în Suhard. Ascensiunea e lejeră (It’s not so hard / To climb Suhard, vorba englezului cu care te întîlnești pe traseu), iar peisajul ce se vede de pe Suhardul Mic e orgasmic: de aici pînă pe muntele-destinație Venus, n-ar mai fi decît vreo cîțiva pași. Și o intrare în cort.
Dar să nu anticipăm: ca să ajungi în faza asta, trebuie să parcurgi niște etape obligatorii. Vineri, pui în portbagaj rucsacul, sacul de dormit, cortul, prezervativele și, cu cap-compas Piatra Neamț – Bicaz – Lacu Roșu, demarați spre sălbăticie, la none-inclusive, fără așternuturi de mătase, mic-dejun la pat, jacuzzi. E testul adevăratei munțomane, pe care tanti a acceptat să-l susțină abia după ce i-ai luat ostatică trusa de machiaj.
Preludiul începe odată cu intrarea în Cheile Bicazului: șoseaua și pîrîul Bicaz se tăvălesc spectaculos printre pereții defileului săpat în calcare dolomitice, la granița județelor Neamț/Harghita fiind sectorul cel mai spectaculos al Cheilor, Gîtul Iadului. În apropiere de ceea ce ar trebui să fie Gura Iadului, dai de tarabele cu suveniruri de căcat și turmele de turiști care se pozează sprijiniți de mașină. Nu opri, e păcat să-ți moară pasiunea chiar de la vederea Cheilor.
S-a înnorat, plouă mărunt. Traversezi stațiunea Lacu Roșu spre Gheorgheni și, în pasul Pîngărați, unde șoseaua atinge cel mai înalt punct (punctul G, cum ar veni), faci stînga pe un drum forestier căutînd locul cel mai potrivit pentru tabără. E deja seară; pui cortul la repezeală pe un vînt dușmănos, încerci să construiești focul din documentarele de supraviețuire în condiții extreme (bineînțeles, fără succes), mîncați ceva, beți altceva și seara continuă după cheful și imaginația fiecăruia…
Abia dimineață observi dezastrul din zonă: peturi, hîrtii unsuroase, cartoane, diverse ambalaje, inclusiv cutia unui test de sarcină! O arunci rapid în punga botezată de gunoi – desigur, pentru că ești un ecologist convins, nu pentru că ar fi vreun apropo. Dînd curs îndemnului biblic de deșteptare “Ia-ți patul tău și umblă!” (după ce, ca niște buni creștini, l-ați urmat și pe cel de seară – “Creșteți și vă înmulțiți!”), strîngi sacul de dormit, cortul, celelalte jucării și vă întoarceți în stațiune.
Situat în Masivul Hășmaș la 980 m altitudine, Lacul Roșu s-a format în spatele unui baraj natural, rezultat prin alunecarea unei mari suprafețe de teren de pe versantul nord-vestic al muntelui Ucigașul. Fenomenul s-a petrecut în vara anului 1837, în urma unei ploi de lungă durată. După această scurtă lecție de istorie locală predată de panourile de lîngă lac, vă apropiați de zona debarcaderului, unde există chiar și un punct de observare (a ritualului de împerechere) a rațelor sălbatice. Dacă ai veleități de marinar, invit-o la o plimbare cu barca – doar 15 lei/30 minute. Atenție însă la trunchiurile de molid retezate care străpung luciul apei, să nu (răs)turnați celebra fază finală din Titanic.
Dar nu pentru apă ați venit pînă aici: traseul spre creasta Suhardului Mic, muntele care domină regiunea, începe de lîngă lac, traversează podul peste pîrîul Bicaz și, pe marcaj triunghi albastru, străbate Poiana Suhardului pînă în Peretele Suhardului Mic. Amatorii de alpinism au aici trasee de cățărare pitonate, cu grade diferite de dificultate, de la 0 (stai și caști gura la ceilalți) pînă la 6+ (pentru Omul-Păianjen). Nu e cazul acum. Mai puțin spectaculos, dar mai sănătos, e să urmărești limita de jos a peretelui pe poteca din marginea poienii, și, ocolind către dreapta, să urci prin pădure versantul vestic spre vîrf (1352 m), de unde să admiri gîfîind întreaga panoramă a ținutului. Sau, după cum spuneam la începutul acestor instrucțiuni montano-matrimoniale, relieful din cortul instalat rapid în prima poieniță.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 40/979 din 6 octombrie 2010)
Be the first to comment