Continuăm să călătorim prin țară, vizitînd, în circuit, „Locuri în care să te oprești cu rulota“, un fel de serial turistic al concediilor rurale de după izolare. Astăzi, trecem de Vatra Dornei și, după o scurtă pauză de cafea la modernul centru de informare al Parcului Național Călimani din Șaru Dornei, ne oprim, vreo cîțiva kilometri mai încolo, odată cu drumul județean, în Bucovina profundă: Gura Haitii, cătunul de munte împrăștiat pe valea unui mic afluent al Bistriței, unde imaginilor cortinei de molizi a pădurii, pășunilor, magaziilor cu lemne și marmitei cu lapte lăsate în fața porții li se asociază armonios și ciripitul păsărelelor, și clipocitul pîrîului Neagra care curge pe lîngă drum.
Oricît ar părea de nepotrivit și de contrastant, pînă nu demult, acest peisaj bucolic al Țării Dornelor a fost o zonă industrială. Da, da, un șantier și o carieră ale căror rezultate, după 28 de ani de activitate, sînt încă vizibile, dacă ești dispus să mai rulezi încă zece kilometri de drum betonat în munte spre fosta exploatare de sulf de la Negoiul Românesc și cartierul-fantomă din pădure abandonat în 1997, la închiderea minei. Orașul Părăsit din Călimani sau Colonia, cum numeau localnicii clădirile fără uși și geamuri ale bazei administrative, o incintă de uzină pustie cu 18 blocuri de locuințe, două cantine, magazine, club, sediu de birouri și alei de legătură, un fost orășel muncitoresc de peste 2.000 de locuitori-mineri, bună parte oameni ai satelor din împrejurimi. Tabloul lugubru al blocurilor din pădure prin care mișună animale sălbatice și din ale căror ferestre ies crengi de copac a început să fie șters în 2008, cînd s-a dat startul ecologizării zonei. Patru ani de lucrări și zece milioane de euro cheltuite n-au reușit decît să răsădească niște plante firave în peisajul marțian/selenar al decopertărilor / muntelui de steril, dar au demolat aproape complet Colonia. Care, analizînd mai atent situația, poate că ar fi trebuit conservată, în interes științific, ca arie de observație pentru specialiștii în monitorizarea proceselor de renaturare a unui habitat uman, în lipsa omului. Și, de ce nu, inclusiv în interes turistic: multă lume ar fi vizitat, probabil, un Cernobîl românesc, pentru o privire-avertisment spre un posibil viitor post-apocaliptic în care omenirea va fi extinctă.
Turiștii care ajung azi în Gura Haitii sînt în principal munțomani veniți pentru drumeții pe traseele marcate spre Lacul Rețitiș, Creasta Călimanilor, Vîrful Pietrosul (2.100 m) și Rezervația geologică 12 Apostoli (o aglomerare de roci vulcanice de diferite forme izvorîte brusc din pămînt, un loc fabulos care te face să te simți mic și neînsemnat) sau, pur și simplu, orășeni sătuli de haosul citadin care-și doresc o vacanță liniștită la țară, cu aer de munte și apă de fîntînă, fără țevi de eșapament, claxoane sau semnal 5G. Un agroturism autentic oferit de cele cîteva pensiuni locale, cea a doamnei Dana sau cea a lui nea Traian, fostul angajat al exploatării miniere. La nea Traian, în magazinul pensiunii devenit și cîrciumă a satului, și Poiană a lui Iocan, vin, seara, să-și bea cinzeaca sau berea de după truda zilei, haitienii. Pentru cei obișnuiți să viziteze în călătoriile lor spații expoziționale, singurul obiectiv turistic (semi)antropic ar fi minimuzeul megaliților gravați (găsibil după stația de autobuz Vatra Dornei – Gura Haitii, trei case mai la vale, pe stînga), niște bolovani cazați sub o copertină din lemn, în curtea săteanului care i-a descoperit.
Căsuțe din lemn sub coasta pădurii, pajiști cu flori sălbatice, brazi răzleți lîngă căpițe de fîn, vaci rumegînd. În Gura Haitii ai o senzație de capătul lumii, de sfîrșit de civilizație modernă și întoarcere la viața simplă a românului de odinioară.
(articol publicat în Cațavencii nr. 26/463 din 1 iulie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment