Să vizitezi Maramureșul la început de aprilie e un răsfăț vizual, chiar dacă verdele lipsește momentan din peisaj. Pomii înfloriți în nuanțe de alb și roz, flora spontană colorată de la galben la violaceu sînt avanpremiera timidă a festivalului cromatic desfășurat în natură vreo lună mai tîrziu, în mai. Remarcam chestia asta, privind prin geamul microbuzului care ne luase de la aeroportul din Cluj și ne ducea, din obiectiv în obiectiv, spre cazarea din seara aia din Vișeu de Sus. Urmau cele cinci zile pline, de miercuri pînă duminică, ale circuitului moroșean de documentare pentru agenți de turism și presă, un infotrip organizat de ANAT, Asociația Națională a Agențiilor de Turism, și partenerii locali.
Trecuserăm, deci, din Transilvania în Maramureș prin Pasul Șetref, și prima oprire a microbuzului cu jurnaliști ghidat de Karin, simpatica și foarte informata băimăreană alocată grupului nostru, s-a făcut imediat după ieșirea din județul Bistrița-Năsăud și intrarea în Țara Maramureșului. Acasă la Tănase Burnar, singurul meșter olar din Săcel care încă transformă lutul local în ceramică dacică utilitară, folosită zilnic în gospodărie. Din pămîntul gras, scos de la 8-12 metri adîncime și frămîntat cu mîna, se dă formă vasului pe roată, e decorat doar cu dinții de lup și unda apei rămase de la dacii liberi, pus la uscat, timp de două-trei săptămîni, șlefuit cu cremene, pentru luciu și impermeabilitate, și ars la foc din lemn de brad sau molid, de la 24 la 48 de ore, într-un cuptor vechi de vreo cinci sute de ani. Tehnica asta, păstrată și transmisă pînă la a douăsprezecea generație a familiei, a ajuns acum la Tănase, un om la vreo 35 de ani, hotărît s-o dea mai departe feciorilor încă mici.
Ceva mai încolo de copacul cu oalele lui Tănase puse la zvîntat stă un alt săcelean care păstrează meșteșugul primit din tată-n fiu. De dimineață pînă seară, în moara sa tradițională cu pietre, știută a fi a lui Mecleș, care macină continuu, acționată de puterea apelor Izei, din 1907, de cînd a pornit-o bunicul lui. I s-au adăugat, ceva mai tîrziu, vîltoarea pentru cergi, mașină de spălat naturală, și instalația de scărmănat lîna mecanic, dăracul nemțesc de la 1930, piesă de muzeu încă funcțională pe care producătorul din Hamburg a vrut s-o răscumpere cu 10.000 euro și a fost refuzat. Ultimul morar al satului, Dănilă Mecleș, 71 de ani, declarat, în 2023, Tezaur Uman Viu (titlu onorific conferit de Ministerul Culturii persoanelor care sînt recunoscute de comunitate drept păstrătoare de tradiții), e mîndru că ține vie moștenirea familiei. Dar și necăjit, pentru că nimeni nu mai vrea să învețe meșteșugul. Și pentru că i s-a promis o indemnizație suplimentară pensiei de 1.200 de lei, dar încă n-a primit-o.
Traseul rutier de pînă atunci s-a transformat, după-amiază, în unul aerian, în Borșa, la cel mai nou obiectiv turistic al zonei: telegondola și pîrtia de schi olimpică, o investiție publică în valoare de vreo 37 de milioane de euro. Urcați pînă la stația de sus, la 1.633 de metri altitudine, ciocneam un pahar cu horincă sau vin fiert, chiar pe locul în care va apărea în curînd și o platformă de belvedere cu podea din sticlă.
A doua zi dimineață așteptam cu toții, pe peronul gării din Vișeu de Sus, un alt mijloc de transport. Mocănița, care a întîrziat nițel, cît să ne dea șeful de gară, managerul Dumitru Grad, cîteva informații interesante. Inaugurată în 1933, mocănița de pe Valea Vaserului este cea mai veche cale ferată forestieră europeană încă în exploatare; ecartamentul îngust, de 760 de milimetri, este model austro-ungar; pentru a porni o locomotivă, se începe pregătirea cu opt ore înainte de cursă; biletul standard costă 136 de lei / adult; în august, vîrf de sezon, circulă și șase-șapte trenuri pe zi, cu o capacitate între 180 și 200 de locuri; din totalul pasagerilor, doar 20% sînt turiști străini.
Pe unul dintre ei aveam să-l întîlnesc, vreo două ore mai tîrziu, la coborîrea în stația intermediară, Glîmboaca. Josh din Zürich a venit prima dată în Maramureș, cu părinții, în 2008, și a rămas cu cea mai frumoasă amintire a copilăriei: plimbarea cu trenulețul tras de locomotiva cu aburi. 17 ani mai tîrziu, lucrează pentru o companie feroviară elvețiană și s-a reîntors ca să retrăiască senzațiile de atunci. După ce-am aflat asta, l-am adoptat, invitîndu-l în ultimul vagon, cel al presei, împrumutîndu-l, pentru interviuri, și colegilor, și am continuat poveștile turistice, la prînzul autoservit împreună la stația finală, Paltin.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 16/708 din 23 aprilie 2025 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment