Lumea bună a turismului de bețivăneală se pregătește frenetic de tradiționalul chef de deschidere a sezonului în Vama Veche, programat în week-end-ul prelungit vineri-marți care urmează. Eu? Nu, mersi. De cînd corturile au fost înlocuite cu hoteluri de trei-patru stele și a dispărut și ultimul bar european cu personalitate al locului, legenda La Pirați, o adevărată școală de vară a rockerilor din toată țara, nu mai calc pe-acolo. Stau și rememorez timpuri apuse. Cum am redescoperit Vama anilor ‘90, la Marea Egee, anul trecut, de exemplu.
Șalupa lui Dimitris ne-a luat de pe debarcaderul din fața bisericii albe ca tzatziki-ul din Kamena Vourla și a plecat cu noi în larg, tăind valurile mici, spre Lichadonisia, arhipelagul de șapte microinsulițe nelocuite, cu mărimi de la un teren de fotbal la un tăpșan de gol alpin – Insulele Seychelles ale Greciei, cum le alintă localnicii. Știm asta de la căpitanul, timonierul și ghidul minicroazierei, un lup de mare bronzat a cărui voce gravă ne vibrează în urechi, într-o engleză fluentă, informații interesante, cînd nu bate vîntul. Navigînd printre insule, aflăm diverse chestii: ba despre epava navei naziste scufundate de cîțiva membri ai rezistenței elene, în 1943, care se află exact sub noi, ba despre insula de origine vulcanică Strongyli, un deal împădurit, cu far pe vîrf, ieșit brusc din apă, căreia îi dăm ocol, ba despre focile evadate din rezervația marină Alonissos care înoată vesele pe lîngă șalupă, ba despre satul de pescari părăsit de vreo 50 de ani de pe cea mai mare insulă, Magnolia.
Aici am văzut și capătul croazierei, după vreo jumătate de oră de legănat pe ape: pontonul pe care am sărit pe rînd, ca să urmăm cărarea printre măslini spre plaja cu umbreluțe din stuf din fața bărulețului vag cunoscut, pe care nu știam de unde să-l iau. Am băut o bere (Alfa, la doză de 0,33 l – 2,5 euro), mi-am vînturat nițel tălpile prin apa smarald-turcoaz limpede ca în piscină. Și, dintr-odată, o emoție ciudată m-a cuprins: realizasem ce-i cu senzația aia familiară, de dejà-vu.
A trebuit să vin atîtea sute de kilometri pînă la capătul Pămîntului, departe de lume, pe o insulă pustie, să țin în mînă o bere rece și să calc în picioarele goale nisipul ud din fața unui beach bar fără nume, fix ăla la care-ți fug gîndurile atunci cînd n-ai chef de nimic, ca să retrăiesc prima întîlnire cu terasa acoperită cu stuf La Ovidiu din Vamă: patru mese din scînduri, cîteva navete cu bere și marea.
(articol publicat în Cațavencii nr. 16/351 din 25 aprilie 2018)
Be the first to comment