În recepția MSC Fantasia de pe Puntea 5, primul și ultimul loc al croazierei pe care îl vizitezi, există, deși n-ai spune, un bar botezat exact ca nava-mamă, Fantasia. N-ai spune, pentru că nu-i vezi pe nicăieri tejgheaua și rafturile cu sticle, însă, imediat ce te-ai așezat pe canapelele sau fotoliile din piele ale lobby-ul spectaculos, care arată într-un mare fel, apare ca din pămînt un chelner zîmbitor, gata să-și noteze în carnețel orice ți-ai dori să bei. Pînă se întoarce el cu comanda o să faci garantat scurtă la gît, căscînd gura în mai toate direcțiile: mobilierul elegant e grupat oarecum concentric în jurul pianului plasat între palmieri, pe podiumul central în spatele căruia urcă și coboară lifturi transparente, sub și pe lîngă somptuoasele scări cu cristale Swarovski către punțile superioare, de pe care, ca din niște loje de teatru, pasageri sprijiniți de balustradele aurii privesc fascinați mai ales în sus, spre imensul candelabru atîrnat de tavanul placat cu oglinzi. Ce mai, un dezmăț decorativ și o ambianță de poveste din 1001 de Nopți.
Dintre toate cele 18 baruri, terase și lounge-uri de la bord, Fantasia e un spațiu mai special, un loc de tranzit și de încălzire preliminară, în care, în timp ce consumi relaxat o băutură și niște muzică discretă de café-concert, te hotărăști ce urmează să mai faci – cum continuă ziua, unde petreci seara. Barul ăsta de hotel de lux era punctul de întîlnire a grupului nostru înaintea acțiunilor comune: prînz/cină, diverse prezentări pe vas, excursii la țărm. Aproape de fiecare dată ajungeam cu ceva vreme înainte de ora stabilită și, pînă se strîngea toată lumea, mă tratam ba cu o bere (Heineken, singura inclusă în pachetul de băuturi de pe card), ba cu un pahar cu vin alb. Cu unul dintre ospătari, o blondă drăguță și foarte operativă, am comunicat în engleză, pînă într-o seară, după cină, cînd, auzindu-mă vorbind cu un coleg, m-a întrebat direct: Bere sau vin, domnu‘?. Și a primit un răspuns la fel de direct: Un coniac Martell, domnișoară.
Dialogul a continuat apoi și pe alte teme, din afara meniului. Așa am aflat că e din Constanța, muncește în ture de zece ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, patru săptămîni pe lună, șapte luni din nouă (două face pauză, acasă). S-a obișnuit cu programul ăsta de tras la galere și recunoaște că-i este mult mai ușor pentru că prietenul ei lucrează și el pe vas, în cazinou. Deci, dacă v-ați întrebat vreodată, într-un restaurant românesc cu servire cîh și notă de plată uau, unde sînt chelnerii noștri adevărați, iată răspunsul.
(articol publicat în Cațavencii nr. 27/258 din 6 iulie 2016)
Be the first to comment