Vara asta am reușit să urc pe un vîrf pe care-l aveam de multă vreme pe lista de Wanted: Pietrosul Rodnei, cel mai înalt al Carpaților Orientali (2.303 m). Nu și pe cel de-al doilea, Ineul (2.279 m), deși am vrut, însă n-am prea avut cum. Dar să vă zic ce s-a întîmplat.
Într-o seară călduroasă de iulie, împreună cu alți doi prieteni munțomani, Gabi și Alex, ajungeam la asfințit în Borșa, în tabăra de bază de la Cabana Pietrosu, mica pensiune de la capătul străzii care se transformă în traseul bandă albastră de urcat pe vîrf. A doua zi dimineață, plecam voinicește la drum și, cu o scurtă escală la lacul Iezer (care, privit de deasupra, are forma României), în vreo patru ore, făceam poze de lîngă adăpostul cam distrus de pe Pietrosul Rodnei. După vreo 45 de minute de admirat 360° de peisaj montan, făceam cale întoarsă și, pe la 5 p.m., eram deja în mașină, pregătiți de călătoria spre următorul tronson de ascensiune de a doua zi. Ei, de-aici socoteala noastră de acasă, planul turei făcut cu harta zonei în față, nu s-a mai potrivit cu situația din tîrg.
Pentru că timpul alocat ieșirii pe munte era limitat la doar două zile, singura soluție pentru a ajunge și pe Ineu, al doilea vîrf al Rodnei (creasta se face în cam 24 de ore), fusese să ocolim masivul pe roți și să urcăm Ineul dinspre sud. Făcuserăm deja rezervare la Cabana Bradul din Valea Vinului; din DN 18 Borșa-Iacobeni, trebuia s-o luăm undeva la dreapta, pe DN 17 D, prin Pasul Rotunda, spre Sîngeorz-Băi și în Rodna să facem iar dreapta; în cam două ore trebuia să fim la cabană.
Prima sugestie că ceva e în neregulă cu planul nostru am primit-o înainte de plecarea din Borșa, la centrul de informare turistică din centru, unde două fete drăguțe ne-au oferit o hartă a masivului și ne-au avertizat că drumul e prost pe o porțiune de vreo 15-20 km în jurul Pasului Rotunda. Cît de prost, urma să vedem. Rulam pe o șosea accidentată, dar cît de cît practicabilă, fără marcaje sau indicatoare, și trecuserăm de intersecția cu pricina, cînd un cetățean binevoitor, întrebat prin geamul mașinii, ne-a confirmat că trebuie să ne întoarcem cîțiva kilometri. După intersecție și traversarea unui pod, intram, pardon, încercam să intrăm pe un drum forestier acoperit cu bucăți de piatră cît pumnul, niște cataroaie care-ți fac franjuri toba de eșapament cu tot cu motor. Da, stimați șoferi care-ați plătit rovinieta, ăsta este DN 17 D: un drum național (deci nu județean sau comunal) pe care poți să mergi doar dacă vii cu tractorul sau cu tancul, nu cu un Golf 5 cu gardă relativ mică la sol. Aici, pe primii zece metri de DN 17 D, s-a terminat brusc expediția noastră în Rodnei. Și textul despre natura montană.
Reiau o idee mai veche: tu, stat interesat în dezvoltarea turismului, nu-ți faci brand și promovare la nivel internațional atîta timp cît n-ai o infrastructură națională decentă. Cu banii cheltuiți pe o reclamă cu rezultate îndoielnice, fă-i operatorului din turism drumuri, ca turistul să ajungă la el, trage-i curent și gaz aproape, ca să aibă cu ce găti o masă caldă și încălzi o cameră, sapă-i sistem de canalizare în localitate, pentru o toaletă de minimum secolul XX. Simplifică legislația, acordă-i niște facilități fiscale, nu-l sîcîi cu controale lunare dacă are sau nu bască. Nu trebuie mai mult de atît, de acolo se descurcă singur, pe o piață liberă, concurențială: își face el, (și) cu bani europeni, gogoșerie, pensiune, restaurant, pîrtie, parc tematic. Ministerul de Externe, prin atașații culturali ai ambasadelor și consulatelor, poate prelua rolul de promovare a turismului în țara respectivă (teoretic, un diplomat detașat local cunoaște mai bine profilul turistic al segmentului-țintă și poate acorda strategia de promovare în rezonanță cu specificitatea cererii); asociațiile patronale din turism, prin participarea la tîrguri interne și internaționale, pot mări vizibilitatea locurilor care sînt pregătite pentru a primi turiști la standarde cu adevărat europene. Mai încolo, cînd ai terminat cu infrastructura indispensabilă dezvoltării ca destinație a fiecărei localități cu tradiție turistică, poți să tai, la cîini sau pe Travel Channel, oricîte frunze sau bancnote verzi-albastre vrei. Pînă atunci, nu.
(articol publicat în Cațavencii nr. 40/271 din 5 octombrie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment