Orșova-Belgrad și retur, pe apă

După niște ani de călătorii oarecum convenționale, pe roți, pe șine și prin aer, am făcut recent o deplasare inedită. Pe Dunăre. Nu a noastră, a vecinilor de la vest. Nu vă imaginați acum c-am plecat cumva trăgînd la rame, cu pluta sau înot: tot ce-a trebuit să fac e să stau foarte relaxat pe puntea vasului de croazieră fluvială MS Diana, care, în premieră pentru o navă sub pavilion românesc, a început să navigheze de plăcere cu oameni în vacanță pe Dunărea sîrbilor și croaților. După ce anul trecut a plimbat turiști în Deltă și pe Marea Neagră, la Ismail și Odesa, în 2022, Diana își duce pasagerii de la Orșova la Veliko Gradište, Belgrad, Novi Sad sau Vukovar și înapoi.

În prezentarea pachetului turistic oferit clienților săi, hotelul plutitor de 77 de paturi în cabine micuțe, dar confortabile, promite pensiune completă, distracție la bord, excursii în locurile în care acostează, precum și alte surprize. Am avut ocazia să le experimentăm pe toate, între 5 și 9 mai, și noi, jurnaliștii de turism din grupul Travel Pro, pe toată perioada călătoriei inaugurale pe traseul demo, cel mai scurt, Orșova – Veliko Gradište – Belgrad.

Imediat ce-am pus pasul pe MS Diana, acest teritoriu românesc itinerant, mi-am plimbat scurt rucsacul spre cazare pînă la Murighiol. Adică am coborît, după check-in, un nivel, sub mica recepție, pînă în cabina 105, care ca toate celelalte, n-are numai număr, ci și nume de localitate dunăreană, holul pe care se află fiind botezat și el cu unul din brațele Dunării. Interesantă și potrivită alegere, nimic de zis.

După formalitățile vamale și tăierea, în trei, a panglicii oficiale (armatorul navei, primarul orașului și invitata de onoare, doamna Elisabeta Lipă, prezentă cu sportivi în cantonament la Orșova), MS Diana a pornit să taie apele în amonte. Am mai rămas pe punte, cu un pahar în mînă, bîțîind pe ritmurile butonate de DJ spre boxe sau visători, pe canapele și șezlonguri, în timp ce pe lîngă noi treceau Cazanele Dunării, chipul lui Decebal sculptat cu dinamită în stîncă sau Mănăstirea Mraconia, pînă cînd a venit invitația să coborîm în restaurant pentru cină. O cină specială, la fel ca toate celelalte mese ce-au urmat, cu meniu plin de rețete din pește de toate speciile și în toate stările de agregare: fiert, prăjit, grătar, marinat, zacuscă, saramură, chifteluțe, fructe de mare, icre… Doar sushi-ul a lipsit de prin farfurii. Pentru cei care nu salivează la feluri gătite din ingrediente care, în viața lor, doar au înotat, s-au găsit înțelegere și soluții culinare cu mai puține oase.

A doua zi dimineață, prima oprire cu debarcare pe teritoriu sîrbesc. La Veliko Gradište, acolo unde ne aștepta deja, lîngă autocar, ghidul excursiei locale, doamna Luminica Avramescu (o cunoștință mai veche, cu care m-am reîntîlnit după cei cinci ani trecuți de la infotrip-ul FIJET în Voivodina). Drumul paralel cu Dunărea, cu vedere spre malul românesc (cînd nu trece prin tuneluri), ne-a dus întîi la Lepenski Vir, muzeul modern amenajat sub o cupolă din metal și sticlă, pe locul săpăturilor arheologice inițiate în anii de dinaintea construirii complexului hidroenergetic de la Porțile de Fier, unde, acum mai mult de opt milenii, a existat prima așezare urbană a Europei. Aici am început să vedem cît de pregătiți sînt sîrbii să cîștige bani din turism: din tranșee, pietre și grămezi de oase au creat o poveste vîndută foarte bine sub diferite forme, de la bilete de intrare, căni înscripționate și magneți de frigider la tricouri și alte suveniruri.

De la Lepenski Vir am plecat spre alt model de turism sîrbesc, la Kapetan Mișin Breg (traducerea silabisită în alfabet latin a literelor chirilice de pe scîndura de la intrare), pentru o vizită acasă la un sîrb de 71 de ani, încă verde, care are un mic muzeu al vinului cu portretul lui Tito și steagul iugoslav pe un perete și o colecție inedită: rădăcini de copaci aduși de Dunăre, prelucrate artistic și expuse în curtea și grădina proprietății sale de pe malul înalt și muntos al Dunării care curge în vale. Nenea Zika umblă desculț de la început de primăvară pînă în sfîrșit de toamnă, vinde bere/pivo bună cu nume imposibil, la 5 lei, și știe surprinzător de bine românește. A învățat de la oaspeții lui de peste Dunăre, recunoaște; cînd am vrut să știu cîți români mai locuiesc în zonă, însă, s-a făcut că nu înțelege întrebarea.

Ultima oprire a autocarului, înainte de cea finală de la vas, a fost în parcarea din fața unei fortărețe spectaculoase, un fel de Castelul Bran la malul Dunării: Cetatea Golubac, pe care sîrbii au restaurat-o ca la carte și – nimic nou – fac bani buni cu ea. Dincolo, cetatea construită tot prin secolul XIV, în oglindă, pe malul românesc, are ziduri prăbușite și schele pe lîngă ea.

Era sîmbătă noapte cînd intram cu MS Diana pînă în centrul Belgradului, luminat foarte colorat și armonizat alternativ de cacofonia sonoră a zecilor de cluburi de noapte de pe ambele faleze. Abia dimineață am părăsit hotelul rămas în rada portului turistic, pentru un tur al centrului și al cetății Kalemegdan. Reveneam în capitala Serbiei după 13 ani (în 2009, făcusem aici ultima stație a călătoriei InterRail), păstrînd încă în minte impresia de atunci, de întoarcere în timp într-o Românie murdară și sălbatică a anilor ‘90. Ca să am surpriza descoperirii unui oraș cu adevărat european, curat, cu oameni civilizați. Nu știu de unde au avut sîrbii banii de dezvoltare a unei capitale moderne, dar, chiar dacă mi-e greu să recunosc, Belgradul arată, în unele locuri, mult mai bine decît Bucureștiul.

În penultima zi, am fost transferați temporar din nou în autocarul în care ne aștepta aceeași doamnă Luminica, pentru excursia la Viminacium, situl fostului oraș roman de 40.000 de locuitori de lîngă termocentrala care scoate încă fum urît pe coșuri. Vizita necropolei, a termelor, a amfiteatrului reconstruit din lemn s-a încheiat la vila romană copiată după modelul uneia de la Pompei, care are locuri de cazare și restaurant cu meniu antic, preparat la amforă (vreo 35 de euro de persoană, rezervare prealabilă obligatorie). Înainte de plecare, ne-am mutat din secolul I după Hristos vreun milion de ani înaintea lui, în pavilionul în care este expus scheletul aproape complet al femelei de mamut descoperită întîmplător în zonă și botezată Vika. Ghidul te aduce aici după terminarea turului prin Viminacium, ca nu cumva vizitatorii mai neatenți, cu mintea în vacanță, să creadă că romanii creșteau mamuți de companie.

Ne-am reîntîlnit cu MS Diana la Veliko Gradište, în seara de dinaintea ultimei zile, cea a porțiunii de croazieră înapoi la Orșova. După patru zile pe Dunărea sîrbilor și prin obiectivele lor turistice, reveneam pe pămînt românesc cu amintiri foarte plăcute. Și cu o concluzie amară: n-or fi ei încă în UE, dar la turism ne dau lecții.

(articol publicat de catavencii.ro, 6 iunie 2022)