Geoagiu-Băi e o ministațiune retrasă în munți, ca haiducii, într-o zonă de deal împădurit, la vreo 40-50 de kilometri de Sarmizegetusa Regia. Aici veneau, probabil, dacii din Capitală de 1 Mai, pentru băile în apă termală și bețiile tradiționale de inaugurare a sezonului estival de vînătoare la viezuri sau berze – la Germisara, nume păstrat, după colonizare, și de romanii care i-au integrat cu forța în Uniunea Europeană a momentului, ca să investească niște fonduri comunitare într-un castru cu terme moderne pe locul corturilor dace cu WC-ul pe plajă, pardon, în pădure.
De la cele cîteva hoteluri construite ceva mai recent, la intrarea în stațiune, pe stînga, drumul trece printre niște case de vacanță în parc (practic, o bucată de pădure decupată pentru spațiul necesar aleilor și vilelor), spre centru, o intersecție cu cîteva blocuri cu magazine la parter. Vreo sută de metri mai încolo e obiectivul turistic principal, Băile Daco-Romane, un ștrand cu trei bazine cu apă termală (captată probabil din izvorul termal numărul 1, Tămăduirea, apropiat, a cărui temperatură variază între 27 și 30 de grade Celsius sau din cele care n-au mai apucat să aibă numere) și o braserie, frecventate la sfîrșit de săptămînă, în lipsa turiștilor, de localnicii din Orăștie și împrejurimi.
Alături, în locul numit Dîmbul Romanilor, muzeul arheologic în aer liber cu acces gratis te așteaptă să vizitezi ce-a mai rămas din termele de acum două mii de ani, în interiorul colinei cu diametrul de vreo sută de metri, un fel de crater cu piscină pe fund. Chiar dacă azi se mai văd doar o movilă surpată, un tunel și niște canale cioplite în travertin și tuf calcaros pentru dirijarea apei termale spre bazinul central, termele au fost mai mult decît niște săli de baie. Imaginează-ți un mall antic, în care romanii nu veneau numai să se spele, ci să și facă afaceri, să se distreze și să mulțumească zeităților tămăduioare și protectoare ale apelor termale, aducînd ofrande altarelor ale căror proprietare erau Diana, Hygeea sau Nymphae. Știm asta de la arheologii care au descoperit aici statuia zeiței Diana, precum și opt plăcuțe votive din aur și numeroase monede din bronz sau argint, lăsînd în urmă doar un panou explicativ.
OK, ne-am îmbăiat și ne-am culturalizat, dar ce mai poți face la Geoagiu-Băi, în afară de bălăceală și lecții de istorie? Nu prea multe. Înainte de plecare, poți să-ți mai umpli timpul cu două scurte drumeții. Buget alocat: cam o jumătate de oră, dus-întors, din centru, la Cascada Clocota, o coborîre pe drum semiasfaltat plus potecă spre pînzele de apă împrăștiate de rădăcini și filtrate de vegetație care cad cu zgomot, într-un abur fin, de la vreo 20 de metri, și alte 10-15 minute, pe aleea cu statui cocoțate pe un terasament zidit plus cărare prin pădure, pînă la Grota Haiducilor, o peșteră în care legenda spune că ar fi fost ascunsă o comoară. Cine a găsit-o n-a postat nici un mesaj pe perete, așa că lumea o caută în continuare.
În afara indicatoarelor care te ghidează prin stațiune există, desigur, și un centru de informare turistică în care poți afla toate poveștile astea, dacă îl găsești deschis. În week-end-ul de martie în care am fost vizitatori în Geoagiu-Băi, deși un A4 lipit pe ușă promitea programul „Luni-Duminică: 9-17”, nici sîmbătă după-amiază, nici duminică dimineață, n-a apărut nimeni la serviciu. Ăsta-i paradoxul info-chioșcului turistic în România: acolo unde chiar trebuie (aeroport, gară, centru de stațiune/oraș mare), nu există sau nu e deschis, în timp ce unde există și e și deschis, de angajatele care au marea calitate de a fi cunoștințe ale primarului (comună/orășel de cîmpie), nu se duce nici moartea în vacanță.
(articol publicat în Cațavencii nr. 17/352 din 2 mai 2018 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment