Am fost în Grenoble de două ori, venind de fiecare dată cu TGV-ul de la Paris în doar trei ore (cam cît faci și de la București, evident, cu avionul: relativ recent, s-a introdus o cursă low-cost București-Lyon), în vizită la vară-mea, Alina, ajunsă aici, acum mai bine de zece ani, cu o bursă postuniversitară la Université Joseph Fourier și rămasă cu contract de muncă într-un laborator de cercetare în biochimie.
Nanotehnologie pe schiuri, cu mănuși Roșii și Negre
Grenoble, capitala Alpilor francezi și a departamentului Isère din regiunea Rhône-Alpes, e o găleată cu pereți din munți – Chartreuse la nord, Vercors la vest și Belledonne la est – umplută de două rîuri, Drac și Isère (localnicii le spun “Leul“ și “Șarpele“): cadrul natural ideal pentru cele vreo douăzeci de pîrtii de ski aflate în apropierea orașului, pline-ochi în perioada asta a anului.
Fosta colonie romană, veche de aproape două milenii, a cunoscut în epoca modernă o dezvoltare accelerată: din vechiul centru de manufactură a mănușilor secolului XIX sau de exploatare minieră și hidroenergetică a începutului de secol XX, Grenoble s-a transformat, în ultimii ani, în cel mai mare centru științific francez, după Paris, cu institute de cercetare în biologie moleculară, micro și nanotehnologie.
Dimensiunea culturală a orașului e dată de festivalul de jazz din martie, cel de scurt-metraje din iulie și, pe lîngă celelalte muzee (arheologic, de artă, de istorie naturală, al Rezistenței, al Revoluției Franceze), de casa memorială Stendhal (1783-1842). Alți celebri fii ai orașului fiind filosoful Jean-Jacques Rousseau (1712–1778) și cineastul Jean-Luc Godard.
Asaltul Bastiliei
Plecat pe jos din Saint-Martin-d’Hères – cartierul Alinei, o suburbie din zona sud-est -, n-am făcut mai mult de jumătate de oră pînă în Parc Paul Mistral (Grenoble e cam de dimensiunea unui cartier bucureștean – hai, cel mult Militari plus Drumul Taberei), parcul central, gazdă a două repere istorice ale orașului: turnul Perret, unul dintre pilonii porții construite în 1925 pentru o expoziție internațională și creuzetul din beton în care a fost aprinsă, în 1968, flacăra olimpică a celei de-a zecea ediții a Olimpiadei de iarnă.
Am trecut apoi Pont de la Citadelle, podul peste Isère și am mers pe Quai Xavier Jouvin (meșterul mănușilor de pe blazonul grenoblez) pînă la Fontaine du lion, locul de unde începe traseul Montée Chalemont, care urcă versantul estic al masivului Chartreuse spre Fort de La Bastille, cetatea cu fortificații de început de secol XVIII care domină orașul. Aș fi putut lua Les Bulles, telefericul cu cabine sferice care traversează rîul, legînd orașul de fortăreață, dar coada de la bilete era prea mare, astfel că – bonus! – mi-au rămas și șase euro în buzunar. Oricum, nu durează mult să urci pînă la Bastilia (a nu se confunda cu celebra pușcărie pariziană): cam trei sferturi de oră, cu tot cu pauzele de bere/poze. Odată ajuns sus, pe metereze, te feliciți pentru inițiativă – dacă ai noroc de o zi senină, e vizibil pînă și acoperișul Europei, Mont Blanc-ul. Din spatele Bastiliei pleacă un traseu spre monumentul vînătorilor de munte căzuți la datorie în cel de-al doilea război mondial, continuă, într-o engleză cu accent arăbesc, scurta lecție de istorie/geografie locală a ghidului de circumstanță Joad, localnicul cunoscut pe drum.
La coborîre mi s-a făcut o sete teribilă (se terminase rezerva din rucsac). M-am oprit pentru o bere, la terasa mică, de trei mese, din fața fîntînii cu leul care sugrumă șarpele. Și am avut aproximativ soarta șarpelui: tanti leoaica, pardon, chelnerița mi-a livrat un păhărel de vreo 300 ml plin cu spumă și mi-a umflat trei euro.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 49/988 din 8 decembrie 2010)
Be the first to comment