Amu, ședeți și îmbucați ceva că doară nu-i bai, zise gazda punînd pe masă un fund de lemn pe care o dărabă de pită, niște clisă tăiată mărunt, trei cîrnați uscați și două cepe sparte se lăfăiesc lîngă o sticlă de pălincă. Pînă să-i intrăm în bătătură, venind dinspre Negrești, trecusem prin Certeze descoperind siderați o Pipera a României: palate din marmură, balustrade din inox, lei și vulturi la poartă.
În timp ce mîncăm, ni se spune că nu locuiește aproape nimeni în ele: certezenii muncesc afară încă de pe timpul ălălalt, iar în sat au mai rămas doar bătrînii și copiii mici, preșcolari. Nebunia asta imobiliară e o ambiție locală dusă la extrem; fiecare om se fălește cu casa sa: ba că e mai mare, ba că e mai nouă, ba că e mai la stradă ca a vecinului. O competiție absurdă, poate, în ochii străinilor, dar de căpătîi pentru oșenii care vin acasă doar la Paști și Crăciun, umplînd satul cu limuzine.
A doua zi, plimbîndu-ne prin sat, am înțeles. Mai pe deal, acolo unde proprietarul a avut suficient spațiu să se desfășoare, în spatele vilei, modestă, dar demnă, trăiește încă, văruită albastru-azur, cu acoperiș de șindrilă și geamuri mici, pătrate, bătrîna casă a moșilor săi. Vechi și nou laolaltă, istorie vie pe metru pătrat.
În centru, lîngă primărie și peste drum de biserică, stă “Ciuperca“, un foișor din lemn sculptat în care, la marile sărbători, e danț. Tradițiile se păstrează cu sfințenie, iar portul oșenesc se îmbracă în fiecare duminică. De reținut: costumele populare sînt foarte scumpe. Deh, pruncii de azi migălesc la aifoane și leptoape, nu mai au chef să tasteze la gherghef.
(articol publicat în Cațavencii nr. 22 din 23 noiembrie 2011 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment