Promiteam să revin cu alte impresii turistice despre Albania. Cazat la sud de Durrës (se pronunță Durăs), principalul port și al doilea oraș ca populație după Tirana, într-un resort de cinci stele cam înghesuit, cu hoteluri foarte apropiate între ele, și ca distanță, și ca stil arhitectonic, gen campus studențesc premium, aveam să fac cunoștință mai întîi cu Albania de export, pentru turiștii străini. Cea a foarte tinerei stațiuni Golem, douăzeci de kilometri de hoteluri de trei-cinci stele construite în ultimii 10-15 ani, cam haotic (canalizarea străzilor, de exemplu, a rămas să fie făcută la o dată care va fi stabilită ulterior), pe o fîșie de litoral la Marea Adriatică mărginită de o pădurice de pini, la cîteva sute de metri de plajă. Complexuri turistice și rezidențiale (prețuri pentru jucătorii bursei imobiliare: o garsonieră – 10.000 euro, un apartament de trei camere – 25.000) ale unor proiecte cu fonduri autohtone exclusiv private, o investiție uriașă care n-a avut nevoie de ajutorul UE sau FMI. Ce-i ușor ciudat e că nimeni nu cunoaște sursa banilor, dar nici nu-i curios s-o afle, începînd de la trecătorul de pe stradă și terminînd cu Guvernul albanez, care a rezolvat chestiunea cu o amnistie fiscală: cîtă vreme îmi dai taxe pe proprietate, nu mă mai interesează cum ai dobîndit-o.
De aici, poate, principala problemă a turistului străin: nicăieri nu poți plăti cu cardul, nu există nici măcar un singur bancomat în toată stațiunea. Pare nu atît o problemă de infrastructură (la bugetul presupus de un hotel de cinci stele nou, un contract cu VISA/Mastercard, o conexiune la net și un cititor de card sau o mașinărie de livrat bancnote nu înseamnă mai nimic), cît de fiscalizare a veniturilor, filozofia Show Me The Money! adoptată de reticenții comercianți albanezi fiind un concept mai apropiat de economia neagră decît de neîncrederea localnicilor în banii electronici. Soluția găsită? Fiecare vînzător este în același timp și operator de schimb valutar: plătești în euro și primești restul în leka, la curs fără comision (1 euro = 130 de leka), euro fiind, practic, a doua monedă neoficială. Soluție adresată, în ultimii cinci-șase ani, de cînd Albania a devenit o piață turistică interesantă, vecinilor kosovari, polonezilor, cehilor, slovacilor și tuturor occidentalilor care au început să-și facă vacanțele pe-aici.
Deci rămăsesem fără cash, așa că am plecat din stațiune spre aglomerația de blocuri de patru-cinci etaje și case netencuite a (credeam eu) orașului, traversînd pasarela de peste superstrada, cum îi zic ei șoselei cu două benzi pe sens separate de un parapet, foarte interesat să văd cum arată și Albania băștinașului. Localnicul, mai ales cel tînăr, rupe o engleză minimală, cît să se facă înțeles; dacă-l oprești pe stradă căutînd ceva, încearcă amabil să te ajute. Pe-al meu l-am întrebat, fără succes, de bancă (a dat din umeri) și de supermarket (mi-a arătat un fel de magazin sătesc). Am mulțumit și mi-am continuat plimbarea, pînă cînd strada și-a pierdut asfaltul crăpat și s-a transformat în drum de pămînt, ba pe la moscheea imensă de pe vîrful dealului, ba pe lîngă o școală cu pereți jupuiți, în curtea căreia un grup de copii cîntau în cerc, printre bălți. Peisajul de cartier rural spre sat urbanizat și-napoi dădea o senzație amestecată de prosperitate scăpătată și sărăcie lustruită, cu coteț de găini din scînduri bătute alandala lîngă limuzina parcată în fața vilei în construcție.
A doua zi aveam să ajung 18 kilometri mai încolo, în adevăratul oraș, locul în care influența italiană de peste baltă este cel mai pregnantă. Și nici n-avea cum să fie altfel: de aici, din Durrës, a început exodul albanezilor exasperați de sărăcia începutului de ani ’90, miile de oameni abia ieșiți dintr-un comunism feroce urcînd zilnic prin bărcuțe sau containere spre coasta italiană a Făgăduinței dintre Bari și Brindisi. Între timp, fugarii au revenit sau au trimis continuu bani acasă, au construit și au deschis biznisuri cu produse și servicii ca dincolo; patriotic motivat sau nu, albanezul nu concepe să trăiască o viață de emigrant și, mai devreme sau mai tîrziu, vrea să se întoarcă acasă. Poate asta e una dintre explicațiile incredibilei creșteri economice albaneze din ultimul deceniu.
La o primă impresie, orașul arată decent spre bine. Cel puțin în centru, e curățel și respiră un aer de civilizație cu care a început să se obișnuiască deja și partea asta de Europă de după fosta Cortină de Fier: piață largă, pavată complet, inclusiv pe partea carosabilă, din care pleacă o semi-pietonală (în sensul că, seara, este exclusiv pietonală) flancată de palmieri înalți cît clădirile de două etaje la parterul cărora locuiesc cafenele, restaurante, magazine de suveniruri, faleză cu zonă de promenadă și parc de distracții, debarcader modern între două complexuri comerciale de formă futuristă care înaintează cîteva sute de metri în mare. Moștenirea arhitectonică a trecutului a fost pusă în valoare mai mult (turnul venețian de secol XVI din capătul falezei, lîngă port, o parte din zidurile vechii cetății bizantine) sau mai puțin (ruinele celui mai mare amfiteatru roman – 15.000-20.000 de spectatori – din zona balcanică, rămășițele apeductului de pe vremea lui Hadrian).
Dacă te îndepărtezi însă de centru, spre gara în care nu prea vin/pleacă trenuri, intri în realitatea binecunoscutului sindrom „Merge și așa!”: blocuri cu fațade scorojite, porțiuni de clădire cu geamuri sparte sau etaje aparent neterminate (nu-i clar dacă lucrările au fost abandonate recent sau construcția s-a degradat în timp), oameni amărîți care vînd pe trotuar, direct din roabă, haine la a doua mînă și încălțăminte la al doilea picior, statui în posturi exagerat de belicoase. Poziția individului din bronz cocoțat pe un soclu înconjurat de trei țevi de tun care arată cu mîna ceva, undeva în zare, este definitorie pentru perioada postcomunistă a Albaniei: „Încolo e Italia. Albanezi, vă ordon, emigrați!”.
(articol publicat în Cațavencii nr. 43/326 din 1 noiembrie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment