Din păcate, titlul cu care v-am obișnuit și-a pierdut în acest caz nuanța și sensul figurativ de cînd Orașul Luminii, cel mai vizitat oraș european, s-a transformat din Paris, mon amour în Paris, ma terreur, în cele trei zile de oroare televizată mondial încheiate cu moartea a 17 oameni nevinovați.
Am fost de două ori la Paris. De fiecare dată, ca să-l simt cît mai bine, l-am luat la pipăit cu pasul. M-am plimbat pe străduțele unde braserii și cafenele de cîteva mese invadează pașnic trotuarul, oferind clientului care citește ziarul local, la cafea, decorul perfect pentru ultimele știri ale orașului. Am intrat să mă reculeg și să aprind o lumînare în Notre Dame; am traversat Sena pe Pont Neuf; m-am amestecat printre buchiniștii care vînd cărți vechi, tablouri, desene, afișe cu concertele istorice Doors, Led Zeppelin, Bob Marley din cluburile anilor ’70 ale Cartierului Latin. Am coborît scările de la Trocadéro; n-am urcat în Tour Eiffel (pentru că am rău de înălțime și de coadă la obiective turistice de vizitat cu turma). Am dat o tură pe la Musée de l’Armée și pe la mormîntul lui Napoleon; am străbătut, de la un capăt – Arc de Triomphe – la altul – Place de la Concorde –, cel mai cunoscut bulevard al lumii, Champs-Élysées; m-am relaxat pe scaunele de fier forjat din Jardin de Tuileries. Și, chiar dacă la momentul acela n-am știut, am trecut la cîteva zeci de metri de Rue Nicolas-Appert, 10, redacția confraților de la Charlie Hebdo.
Duminică, rememorînd o parte din traseul de pieton parizian, m-am alăturat imaginar sutelor de mii de oameni care au mărșăluit în tăcere pe bulevardele Parisului, într-o demonstrație de solidaritate antiteroristă, umăr lîngă umăr, evrei și musulmani, albi și negri, președinți și șomeri, francezi și străini, bătrîni și copii. Libertatea de exprimare nu e un joc de cuvinte; la satiră nu răspunzi cu satîrul. Exact, Ridendo castigat mores, dar cui să spui asta? Unor demenți care interpretează lumea prin filtrul unei cauze defecte și al căror singur argument e mitraliera?
Atacul terorist de la Paris a reamintit celor care, poate, uitaseră că poți fi împușcat pe stradă sau luat ostatic într-un supermarket, oriunde pe glob, doar pentru că scopul vieții unui descreierat e să devină martir. Dar asta nu înseamnă că n-o să mai ieșim pe stradă, n-o să mai mergem la piață, n-o să mai facem caricaturi.
P.S. E aproape imposibil să faci poante și să te amuzi cînd mor oameni, așa că textul ăsta care critică terorismul n-are umor. Nu mă aștept, însă, ca vreun fundamentalist al rîsului să mă caute prin redacție și să mă împuște pentru asta.
(articol publicat în Cațavencii nr. 3/183 din 21 ianuarie 2015 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment