Ploieștiul nu-i un oraș prea turistic, dar dacă tot ajungi pe-acolo, fă-ți timp să vezi și casa geniului veșnic tînăr al liricii noastre moderne, îngerul blond Nichita. Nichita Hristea Stănescu (1933-1983), cum ar sta scris pe piatra de mormînt de la Bellu, dacă n-ar fi versurile sale.
Nini, cum era alintat în casă, a fost un copil angelic și mămos care și-a păstrat ingenuitatea pînă în ultima clipă a vieții. Ca prim născut al familiei Stănescu din mahalaua ploieșteană Piața Sîrbească, primise, conform tradiției, prenumele ambilor bunici, Hristea, după fiul de țăran prahovean urbanizat și recalificat negustor de țesături, și Nichita, precum generalul țarist refugiat de prigoana bolșevică în România și stabilit definitiv în orașul petrolului.
Casa copilăriei și adolescenței sale de pe străduța ce i-a împrumutat numele e naționalizată de comuniști, în 1950: considerați chiaburi, Stăneștii sînt evacuați ca să fie cazați în locul lor cei cu repartiție de la Partid (deh, urmașii generalului care fugise de binefacerile Marii Revoluții din Octombrie trebuia cumva pedepsiți). După o vreme, Nini și ai lui reușesc să se întoarcă într-o singură cameră cu intrare separată, chiriași în propria lor casă. Aici a locuit poetul, pînă la plecarea la facultate, la București, unde va și rămîne după absolvirea Filologiei.
Muzeu memorial din 2002, vegheat de bustul său din stînga intrării, căsuța, una tipic țărănească din zona de cîmpie a județului, e o construcție simplă, cu un singur nivel și puține încăperi: un hol, o sufragerie, două dormitoare, plus bucătăria și fosta baie transformată în bibliotecă. Prima cameră, cea de la stradă, are ca piesă centrală patul în care-a apărut pe lume Nini – probabil, picior peste picior, exact ca ursulețul sprijinit de pernă cu care dormea cînd era mic. Toate obiectele expuse i-au aparținut lui sau familiei și sînt valoroase: biroul la care-și făcea temele, microscopul dăruit de tată cînd a împlinit zece ani (copil curios, lui Nini îi plăcea să cerceteze cu atenție lucrurile), pianina ale cărei clape le atingea ca să se relaxeze, cînd se întorcea de la școală, sau ca să-și încînte prietenii și colegii de liceu, la ceaiurile organizate periodic, pendula care, la nașterea sa, pe 31 martie 1933, bătea ora prînzului, goblenurile cusute de mamă, Tatiana, argintăria și porțelanurile zestrei rusești, alea puține pe care le-au putut lua cu ei la fuga din paradisul bolșevic. Cea mai interesantă e camera documentară, acolo unde, lîngă mașina de scris la care-și bătea articolele de redactor la Gazeta literară, pot fi examinate vitrinele cu cărțile publicate antum sau postum, duplicatul după certificatul de naștere, diferite acte, manuscrise, fotografii, diplome, premii naționale și internaționale, printre care și prestigiosul Herder primit în 1976.
Nichita nu dădea doi bani pe distincțiile astea. Nu-i plăceau decorațiile, clasamentele, comparațiile între poeți; era un generos cu confrații, pe care îi încuraja, chiar și pe cei mai fără de har. „De unde știu că nu bate la ușă Eminescu? Dacă-i zic c-a scris un poem prost (i se poate întîmpla oricui) și el renunță să scrie!?“ În rest, spunea exact ce gîndea și simțea, fără să se sinchisească c-ar deranja pe cineva. A rămas celebru în epocă episodul de la Chișinău, cînd, invitat la un festival literar sovietic, la coborîrea din tren, a îngenuncheat, a sărutat pămîntul și a spus „Am făcut cel mai lung drum: am venit de acasă, acasă“, declarație care, desigur, a inflamat KGB-ul local. Chemat să dea explicații, l-a făcut din vorbe pe tovarășul milițian: „Sînt pe jumătate rus, înțelegeți…?“.
Oricum, pentru poetul care trăia într-o lume fermecată, cu care ne mai făcea și nouă, muritorilor, legătura, cînd și cînd, prin necuvintele lui, singura patrie era limba română. În stările sale de beatitudine catalizate de vodca ce-i alimenta flacăra, grăbindu-i trecerea în universul magic, cu o precizie de bijutier în șlefuirea versului și o spontaneitate fără egal, zeul ploieștean al metaforei comunica într-o limbă proprie, de origini celeste.
Pentru cel ce-i iubește stihul și își amintește momentele în care, copil fiind, îi urmărea uimit pastila de poezie televizată de la începutul anilor ’80, casa sa memorială e locul unui turism sentimental ce transcende spațiile și timpurile spre o reîntîlnire cu spiritul lui dispărut, care te lasă, mult după plecarea de-acolo, într-o stare greu de definit. Doar Nichita avea înlănțuirea perfectă de cuvinte prin care poate fi descrisă.
Be the first to comment