În centrul Leeds-ului, pe 10-12, Call Lane, strada de lîngă Corn Exchange afluentă a bulevardului care ajunge (și) la autogară, e un băruleț rock în care mi-am încheiat excursia de-o zi în oraș, în așteptarea autobuzului National Express de întoarcere în Manchester. Milo a fost soluția de avarie pentru că Bad Apples, barul de metale of choice situat fix vizavi, era momentan închis.
Am intrat, deci, pe la începutul serii în Milo, neașteptînd prea mult de la un loc care din afară arată ca un shop obișnuit, fără bannere, casete luminoase și alte accesorii grafice care să-l individualizeze, în afara firmei gravate monocrom pe frontispiciu. Din interior arată cam întunecat și foarte mic: doar vreo patru mese în fața barului și o miniscenă lîngă el, plus canapeaua din vitrină a exhibiționiștilor care nu se simt bine dacă nu au public cînd fac ceva, orice, inclusiv cînd stau nemișcați cu un pahar în față și ascultă muzică. În timp ce mă așezam pe un scaun de bar, i-am cerut barmanului dolofan, care, în lipsă de clienți, își făcea de lucru cu un shaker, o bere lager. Comanda s-a onorat prompt, în schimbul a 3,30 lire: o Red Stripe jamaicană de 4,7%, la sticlă de 330 ml. Da, exact o liră suta; de altfel, cinstit vorbind, la viteza cu care se topește bugetul unui city break de UK, n-ar fi mare șmecherie să te trezești în situația de a comanda o sută de bere.
Din vorbă în vorbă, discutînd diverse, pe teme caracteristice relației barman-turist, Rhys mi-a făcut cunoștință și cu Rosie, colega care tocmai ieșise din tură, o roșcată fîșneață, posesoare a unei nice pair și a unor replici la fel de îndrăznețe. Îți recomand o interacțiune cu ei: sînt simpatici, coloana sonoră a conversației (Queen, ZZ Top, Rolling Stones, Led Zep, dar și niște piese mai jazzy) e foarte OK, berea alunecă unsă la vale. Cînd ajunge în vale, treci de ușa pe care scrie Exit și urci treptele spre etajul 2: acolo e buda.
De remarcat că perete în perete cu Milo sînt alte două locuri de posibil interes pentru consumatori, un fel de anexe de vizitat în caz de nevoie. Dacă stomacul plînge cu lacrimi de suc gastric, poți cere ceva de mîncare vecinilor bucătari de la Crown Fisheries (cum ieși pe ușă, hămesit de foame, în dreapta), un fast-food specializat în tot soiul de fish & chips-uri – 5 lire, porția mare. Iar dacă ești cu un prieten hiperactiv, care are chef de dans, pînă îți termini tu berea/berile, poți să-l trimiți alături (tot cum ieși pe ușă, dar cu chef de zbînțuială, în stînga), la vecinii DJ din clubul Wire.
(articol publicat în Cațavencii nr. 7/238 din 17 februarie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment