Terminasem de bîntuit prin Vilnius, era vreo 5 și ceva seara (în martie, în nordul Europei, la 5 după-amiază e aproape întuneric), și, ca să ucid cele cîteva ore pînă la autobuzul de noapte spre Tallinn, intram în BIX Baras, barul unei trupe rock locale.
La ora aia, un loc foarte gol, populat doar cu un nene care-și sugea tacticos berea la una dintre mese și trei barmani, un el și două ele foarte tineri, undeva între liceeni înainte de Bac și studenți în prima sesiune, care trebăluiau tăcuți după tejghea, aranjînd sticle și făcînd inventarul. Ceva mai mult, nu foarte mult, m-am conversat cu el – Žilvinas (cel mai probabil corespondentul românescului Silviu / latinescului Silvinius), cum s-a prezentat –, cel care mi-a recomandat o bere lituaniană la draft și s-a întors la sticlele lui, după care, ca să mai treacă timpul, am plecat în recunoaștere, cu paharul în mînă, prin sala de la subsol (care, cică, se transformă, în week-end, într-un alt bar cu propria muzică) și prin cea de la etaj, în care mesele de biliard și pereții pictați psihedelic inspiră un vibe vizual à la Pulp Fiction-ul vreunui Tarantino local, combinat sonor cu mult Rolling Stones și Led Zeppelin.
După vreo două beri Ekstra, prima regular, a doua nefiltrată, cînd tocmai mă plictisisem definitiv și mă pregăteam să plec, ușa barului s-a deschis și înăuntru a apărut un cuplu ușor exotic: el, un tip între două vîrste cu tricou Iron Maiden, chelie avansată și cioc lung, ea, o skinny blond-roșcată, la vreo 30 și un pic de ani. S-au așezat pe scaunele barului, în stînga mea, și, în nici jumătate de oră, eram cei mai buni prieteni. Thomas și Valerie, elvețienii din Berna travel junkies (cum s-a autodeclarat ea, vorbind continuu ca o prezentatoare de teleshoppping), erau în drum spre un concert Manowar, la Minsk. Am avut surpriza să constat că ne cunoșteau foarte bine țara: veniseră de vreo cîteva ori la Timișoara, în vizită la niște prieteni români. Și pe noi: erau convinși că avem afară o imagine proastă pe care nu o merităm. Știm că nu sînteți țiganii pe care îi vede Occidentul la TV, cerșind prin marile orașe europene.
De unde mă plictiseam de moarte și nu știam cu ce să-mi umplu timpul rămas în Vilnius, am plecat spre autobuzul de Tallinn în ultimul moment, aproape să-l pierd. Ce să zic, aș mai fi stat la bere cu simpaticii elvețieni, de care m-am despărțit plini de efuzii, mai ales ea: pînă să ies pe ușă, Valerie m-a luat în brațe de vreo trei ori. A rămas că ne vedem în august, la Rîșnov, la Rockstadt Extreme Fest 7.
P.S. Nu ne-am mai văzut.
(articol publicat în Cațavencii nr. 40/426 din 9 octombrie 2019)
Be the first to comment