În week-end-ul trecut am fost invitat într-un infotrip cu un scop ambițios și dificil: vizitarea în timp record (vreo 14-15 ore adunate din trei zile de noiembrie, cu soare zgîrcit și leneș) a cam tot ce oferă turistic mai important județul Neamț și împrejurimile. Ca în orice excursie de grup mediu spre mare, programul inițial a suferit niște modificări de parcurs, în funcție de trafic, vreme și, mai ales, de dispoziția de călătorie a jurnaliștilor și specialiștilor în turism bucureșteni din cele două microbuze ale deplasării. Gen pauze dese pe traseu; nu spun mai multe, c-or să mă acuze colegii de infotrip de divulgare de informații off the record.
Vineri, pe înserat, după escala de cazare și masă de prînz tîrziu în Roman, am ajuns la Miclăușeni. Nu departe de drumul național, după trecerea printr-o pădurice-tampon, care te izolează complet de zgomotele și agitația șoselei, intram uimiți într-un alt spațiu-timp, în care luminile asfințitului filtrat de culorile toamnei din frunzele căzute și cele ale ferestrelor aprinse alternativ, pe traseul vizitatorilor de dinaintea noastră, ofereau castelului din poiană un ambient magic.
Construit în decursul unui sfert de veac (1880-1904) de familia Sturdza, în stil neogotic, după planurile unor arhitecți austrieci, acest veritabil palat vienez teleportat în chip neașteptat într-un peisaj rural moldovenesc se prezintă în fața privitorului din 2016 cu un exterior bine restaurat, care strălucește în mod special prin blazonul boieresc de pe fațade. Interiorul e însă, din păcate, oglinda încă vie a unei istorii relativ recente zbuciumate (pereți jupuiți de pictura și decorațiunile originale, tavane rănite, pansate cu foițe din hîrtie de orez, mobilier puțin și neveritabil, donat de buni samariteni din alte locuri), consecința evenimentelor din anii postbelici în care clădirea a fost pe rînd cantonament al soldaților sovietici eliberatori, depozit de cereale, pe timpul prigonirii burjuilor și al colectivizării averilor lor în folosul (celor mai buni fii ai) poporului, spital-azil pentru copii cu dizabilități psihice, în epoca socialismului care construia omul nou pe scheletele celui vechi. Devastat, prădat de toate bunurile sale, castelul a pierdut și cea mai de preț comoară a sa, o importantă bibliotecă, cea mai mare din Moldova vremii – circa 40.000 de volume legate în piele de vițel, cu care, în iarna lui ’45, alde Ivan Turbincă ai Armatei Roșii s-au încălzit la flacăra cunoașterii. Foarte puține lucruri au supraviețuit jafului și distrugerii. O parte dintre ele ar putea fi recuperate de la săteni, cei care, în perioada tulbure, cu proprietar incert sau absent, de după plecarea rușilor, au salvat ce-a mai rămas în urmă, însușindu-și-le; există cazuri fericite în care bunicul a luat de aici un obiect, iar nepotul l-a returnat, 60 și ceva de ani mai tîrziu.
Din 2001, de cînd a început programul de restaurare a patrimoniului de la Miclăușeni, castelul și anexele sale s-au reîntors la o viață normală, sărbătorită anual cu un festival, ajuns curent la a treia ediție: în primul week-end din septembrie, vreo 3.000 de vizitatori îmbrăcați în costume de epocă i-au redat, pentru cîteva zile, atmosfera din tinerețe, într-un reenactment de început de secol XX. Ghidul-custode ne-a spus că ar exista chiar un plan de reamenajare a tunelului subteran secret, zidit de autoritățile comuniste, cu ieșire 500 de metri mai încolo, în grădina unui localnic, care ar urma să devină principala atracție a programului de vizitare a castelului. Imaginați-vă cam ce atracție a avut pentru proprietari, care l-au folosit pentru evacuare, cînd au năvălit rușii.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 45/276 din 9 noiembrie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment