Pe o stradă liniștită din Botoșani, nu departe de parcul orașului, e o căsuță îngrijită cu un bust în față. Apropiindu-te suficient de mult, o să recunoști în trăsăturile bronzului figura patriarhală, de părinte al neamului, a lui Nicolae Iorga (1871-1940).
Casă memorială din 1967, reconstruită și reabilitată ultima oară în 2010, singura locuință care s-a păstrat (cea în care s-a născut, undeva în centrul vechi al Botoșaniului, nu mai există) din cele vreo zece pe care familia Iorga le-a tot schimbat, după moartea seniorului, e un loc important pentru marele istoric, conform memoriilor sale. Aici a trăit, de la cinci la zece ani, cele mai frumoase clipe ale copilăriei, împreună cu mama și cu fratele său mai mic, George. În două camere, cele din stînga holului central (în celelalte două, de pe dreapta, stătea proprietăreasa, coana Marghioala), amenajate așa cum le-a descris în O viață de om – așa cum a fost: cea de la stradă, salonul de zi, „teritoriul interzis din față unde pătrundeam cu sfiala impusă de iepurii cusuți cu iglița pe perdele“, care, pe timp de noapte, se transforma în dormitorul mamei, și camera copiilor, „odăiţa cu tavanul jos şi fereştile mici“ în care a supraviețuit pătuțul cu schelet din lemn și tăblii metalice cu îngeri pictați, spațiul primelor lecturi ale celui ce știa să scrie și să citească încă de la cinci ani.
În celelalte camere, cele ale gazdei, sînt acum arhiva și o bibliotecă cu o parte dintre volumele sale, cîteva ediții princeps cu autograf. O parte din mobilierul donat de urmași le-a aparținut, restul a fost achiziționat pe criteriul potrivirii cu perioada. Dintre obiectele originale ies în evidență porțelanurile de Boemia din 1860, dar de nuntă al părinților, ceasul de șemineu de pe masă, lampa cu gaz din tavan, ale cărei culori sînt menționate în carte, albumul muzical cu fotografii de familie, imaginile din Botoșaniul copilăriei sale, documentele școlare ale elevului Iorga Nicolae, eminent absolvent al Colegiului Național de la Iași ca șef de promoție.
Odraslă de părinți de viță nobilă (pe linie paternă, strănepot de boier ieșean, Costachi Iorga, primul moldovean cu diplomă de avocat; pe linie maternă, descendent de important boier muntean, vornicul Drăghici), juniorul Iorga a avut ghinionul să rămînă orfan de tată la o vîrstă fragedă. Văduvă tînără cu doi copii mici, Zulnia, aristocrata scăpătată (soțul cartofor pierduse toată averea la cărți), crescută și educată la Iași, într-un pension polono-francez, a fost nevoită să se mute cu chirie din gazdă-n gazdă. Au trăit greu – s-au întreținut din ajutorul social de la Primărie, din ce primea ea pe traducerile din franceză și din meditațiile lui Nicu oferite contracost colegilor. Ce-a urmat în viața lui, după plecarea, la 15 ani, din Botoșani, de la studiile postuniversitare la Paris și Berlin și vînătoarea de documente vechi prin arhive din toată Europa pînă la zbuciumata carieră politică ce i-a provocat moartea, nu poate fi povestit fără a acoperi toate paginile revistei. Numărul curent, plus încă vreo două-trei viitoare.
Deși orice român întrebat pe stradă îl recunoaște de istoric, asta-i doar o mică parte a imensei sale activități publice. Scriitor, traducător și critic literar, profesor-doctor invitat să conferențieze la mari universități ale lumii, academician și prim-ministru, Nicolae Iorga a fost o personalitate apreciată de omologii săi de pe toate continentele, un savant poliglot și erudit, un Voltaire al României începutului de secol XX. A scris mii de cărți, tratate politice, istorice și lingvistice, și zeci de mii de articole, eseuri, studii și recenzii; practic, o întreagă bibliotecă, mai mult decît apucaseră să citească toți contemporanii săi din orice încăpere în care-ar fi intrat, la un loc. Asta nu l-a ajutat însă, din păcate, să evite disputa personală cu Corneliu Zelea Codreanu, șeful Gărzii de Fier, și, ulterior, întîlnirea cu comandoul legionar trimis să-l lichideze.
Ambianța plăcută a casei trecutului său la Botoșani e stricată de un singur obiect venit din viitor: plăcuța de înmatriculare a mașinii asasinilor care, în fatidica zi de 27 noiembrie 1940, l-au tîrît de barbă spre moartea de la Strejnicu.
(articol publicat în Cațavencii nr. 12/501 din 24 martie 2021 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment