Episodul ăsta de Spații de cazare începe într-o atmosferă de Bar est-european de la rubrica vecină: Gașca de jurnaliști ex-iugoslavi a excursiei de presă în Voivodina de Sud se distra zgomotos cu rakija și cu lăutari, într-un restăurănțel rustic, in the middle of nowhere (o spuneam în sîrbă, dacă știam cum); Kusturica și Bregovic erau și ei prezenți (în spirit, bineînțeles). După o zi în care colindaserăm tot felul de obiective turistice din Bela Crkva și din satele de pe lîngă Kovin, noi, românii, doi băieți și o fată, mai aveam puțin și adormeam cu capetele pe masă. Era trecut de miezul nopții și nu numai că încă nu ajunseserăm la cazare, dar habar n-aveam unde-o să punem capul pe pernă în noaptea aia. Într-un tîrziu, șeful delegației, un sîrb sexagenar, dar încă verde, a dat semnalul de plecare, ridicîndu-se de pe scaun; microbuzul ne-a debarcat pe întuneric într-o recepție obosită, mai obosită chiar și decît noi; formalitățile de check-in s-au rezumat la împărțirea rapidă a cheilor camerelor; după un duș scurt, s-a căzut într-un somn de plumb (nu știu sigur de ceilalți, dar eu asta am făcut).
Locul: Abia a doua zi dimineață aveam să văd mai bine unde fuseserăm cazați. Plamen Grad e un hotel care, din exterior, arată super: construit în stil vilă pe un domeniu mare cît un parc, ca-n pădure, dă senzația de patru stele. Înăuntru, însă, în recepție și pe holuri, aspectul de han vechi placat în lemn, inclusiv tavanul, face ca două dintre stele să devină căzătoare.
Dotările: În cameră, mai cade una. Cel puțin în 205, tripla cu mobilier antebelic, pereți părăsiți de var și televizor în pragul pensiei care mi-a fost repartizată. Am fost foarte curios să știu cît costă să dormi aici…
Prețurile: …Ten euro, mi-a zis tanti de după tejghea, care arăta mai mult a femeie de serviciu decît a recepționeră. Ieftin, da, mai ales că, în prețul ăsta, ai acces la o dotare unică în istoria spațiilor de cazare la orice înălțime:
Ambianța: în părculețul hotelului, pe vreo sută de metri pătrați, se întinde o machetă la scară a cursului Dunării pe teritoriul sîrbesc cu o poveste fabuloasă (a fost realizată prin anii ‘70, special pentru Tito, invitat de onoare la inaugurarea fastuoasă la care pînă la urmă n-a mai ajuns). Momentan, Dunărea e secată complet (s-au stricat niște țevi, sub albia de beton, și costă mult prea mult ca să fie reparate), dar gazdele sînt mai mîndre de șanțurile lor cimentate decît noi de Porțile de Fier.
(articol publicat în Cațavencii nr. 38/321 din 27 septembrie 2017)
Be the first to comment