În saboții Olandezului Zburător (II)
De la Den Haag Centraal, gara cu rațe pe iaz în față și zgîrie-nori în lateral, iau tramvaiul spre gazda de astăzi, care stă undeva la periferia orașului, aproape de plaja la Marea Nordului, într-un cartier liniștit de clădiri scunde pe două niveluri, cu geamuri mari și acces simplu: din stradă, urc o scară scurtă și ajung direct în casă. Evident, după ce Lennart îmi deschide ușa: un tip la vreo 35 de ani, absolvent de Istorie, căsătorit cu o estoniancă, consilier al unui organism cu nume complicat, pe care îl uit în aceeași secundă în care îmi este zis. Pe un perete, trei tricouri: al naționalei Olandei, al lui FC Groningen (echipa orașului său natal) și cel al naționalei României de la turneul final al CM din State! Și, ca surpriza să fie completă, Lennart îmi recită, fără greșeală, post cu post, echipa de acum 17 ani… E, bineînțeles, încă fanul lui Hagi, ale cărui mișcări încerca să le copieze, atunci, pe terenul din curtea școlii. Nu-i știu talentele fotbalistice, dar culinare sigur are: ne gătește o cină delicioasă care se prelungește pînă tîrziu, în noapte, în discuții despre tot felul de istorii. Amestecate: a Europei, a fotbalului olandez sau românesc, a berii, a pălincii.
O zi în Orașul Berzei
Dimineață. După ce Lennart van Groningen pleacă pedalînd spre birou, urc într-un tramvai spre centru. Pe la 1230, nimic din ce se vede dincolo de geamul tramvaiului nu exista: Haga era doar reședința de vînătoare a contelui Floris al IV-lea (de unde și numele – Des Graven Hage, Pădurea Contelui). Scutit de paranoia turistică a Amsterdamului, fostul domeniu de vînătoare regală e acum un oraș liniștit, fără circulația nebună a altor metropole, cu parcuri mari și lacuri populate de păsări (printre care și simbolul de pe blazon, barza), cumva atipic pentru o localitate olandeză: are puține canale și străzile sînt neobișnuit de largi.
Cobor din tramvai aproape de Lange Voorhout, piața mărginită de copaci și înconjurată de case din secolul XVIII, în care niște buchiniști vînd antichități și cărți. Din doi pași, sînt în centrul, relativ mic, Buitenhof, concentrat în zona primului mall olandez acoperit, De Passage, între Grote Markt, Piața Mare a bisericii Grote Kerk, și Binnenhof, fostul castel medieval fortificat de pe malul lacului Hofvjiver, actualul sediu al Parlamentului și al premierului olandez. Din curtea interioară a palatului Ridderzaal, ies pe porțile de lîngă muzeul Maurithuis (ca să vezi pînzele maeștrilor olandezi Rembrandt sau Vermeer pregătește 11,50 euro) spre piața Plein, unde statuia lui Willem van Oranje, părintele națiunii, veghează senin între terase și cafenele.
După o vizită scurtă a zonei coloșilor din oțel și sticlă, în care se află sediile Curții Internaționale de Justiție, Curții de Arbitraj, Tribunalului Internațional, precum și ale altor comitete și comiții, mă alătur mulțimii care stă la soare pe treptele din fața primăriei, Stadhuis, supranumită de localnici “Palatul de Gheață“, și mă servesc din wi-fi-ul gratis furnizat cu generozitate de hot-spot-ul Bibliotecii. I danku!
E o după-amiază superbă, perfectă pentru plajă: hai, deci, pînă la Scheveningen, stațiunea la Marea Nordului, parte a orașului. Din nou într-un tramvai care trece prin pădure, pînă la stația Madurodam, orășelul-miniatură în care au fost replicate celebre repere olandeze, de la canalele din Amsterdam și bisericile din Utrecht sau Den Bosch la clădirile moderne ale Rotterdamului, în detaliu, cu tot cu infrastructură: aeroport, port, mașinuțe, tramvaie, trenuri (intrarea 14,50 euro). Pe jos, apoi, pînă la mare; pe faleza pe care sînt aliniate baruri, restaurante, terase, cazinouri, lumea se plimbă agale, admirînd castelele de pe plajă, protejate de garduri: tocmai s-a încheiat festivalul-concurs de sculptură în nisip. Din turnul înalt de la capătul debarcaderului cu două niveluri De Pier care ajunge departe în mare, privesc fascinat portocala strălucitoare care intră în apă. Cercul se închide: după ce a răsărit de atîtea ori din Marea Neagră, soarele apune, în sfîrșit, în Marea Nordului.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 22/1012 din 1 iunie 2011)
Be the first to comment