Aflat într-un museum mood de zile mari, iată-mă intrînd pe poarta sudică a Cardiff Castle, principala atracție turistică locală, fostă reședință a marchizilor Bute, ultimii proprietari de dinainte de donarea către municipalitate din 1947. (Ca o paranteză foarte personală, am fost extrem de surprins să constat că diverse chestii din oraș – stradă, cartier, parc – poartă numele Bute. Nu înțeleg de ce ai mei au păstrat atîta timp secretul familial că undeva, cîndva, o străbunică de pe o cracă a arborelui nostru genealogic a păcătuit cu un marchiz din Cardiff, creînd o linie de succesiune cu bastarzi români.) M-am prezentat, deci, la ghișeul de acces: Hello, I’m the owner, I’m here to check on my properties, arătînd legitimația de jurnalist tipului care păzea intrarea și casa de marcat. Omul a gustat gluma și mi-a eliberat, rîzînd, un tichet gratuit de vizitare. Cu poanta asta am cîștigat 12 lire, rămase în buzunar, cîteva ore, pînă la berea de seară din barul rock Fuel.
Dincolo de fortificațiile medievale cu turn pe colț care se văd din stradă, e o imensă curte gazonată (practic, cîteva terenuri de fotbal unul lîngă altul), pe care există doar două construcții. În față, pe o movilă de pămînt de vreo 10-15 metri altitudine, fortul construit acum vreo mie de ani de invadatorii normanzi ai lui William Cuceritorul, o carcasă goală de ziduri crenelate care poate fi urcată, pe o scară în spirală, spre platforma de belvedere de la etaj; pe latura vestică, castelul renovat ultima dată, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în stil gotic victorian (în spatele lui, privind de sus, se profilează tînărul și modernul stadion Principality apărut în peisaj pe la sfîrșitul mileniului trecut), mai mult un palat cu două niveluri principale ale cărui apartamente mobilate și decorate eclectic le-am trecut în revistă cu ochiul interesat al moștenitorului. Biblioteci din nuc sculptat, vitralii, tablouri valoroase… da, da, ar ieși ceva bani dacă le pui la vînzare pe olx. Plus, în ceea ce acum s-ar chema sufragerie, portretele în mărime naturală ale străunchilor de-a căror existență nici nu știam, pînă să ajung în oraș.
La plecare, am trecut pe lîngă cei doi angajați în uniformă de cavaler care se jucau cu săbiile pentru amuzamentul unui grup de turiști și, ieșit pe aceeași poartă pe care intrasem, am luat-o în dreapta pe trotuar spre expoziția în aer liber iconică pentru Cardiff, pe care n-ai cum s-o vezi prin altă parte: The Animal Wall, statuile unor animale cu ochi de sticlă plantate, în 1892, în fața castelului și mutate ulterior pe exteriorul vestic. Pantere, lei, hiene, lupi, urși, babuini, ratoni, pelicani, vulturi – o întreagă grădină zoologică din piatră care stă cocoțată pe gardul parcului și se uită de sus la trecători.
La National Museum, peste drum (de fapt, pe sub drum, prin pasaj) de Cardiff Castle, am intrat gratis, fără să mai fie nevoie să-mi declin identitatea. Nu, n-am fost recunoscut de paznici, am avut intrare liberă, ca toți ceilalți vizitatori. Oase de dinozaur, pictură medievală, impresioniști, artă contemporană și natură moartă împăiată; de la Rodin, Renoir și un schelet uriaș de balenă la Monet, Cézanne și Dracoraptor, dinozaurul galez descoperit în 2014 (un carnivor biped de talie mică cu coadă lungă care a trăit în Triassic), printre artefactele astea m-am deconectat vreo două ore, pînă m-au dat supraveghetorii afară. Se făcuse deja 5 și voiau și ei să tragă obloanele ca să plece acasă.
A doua zi, mi-am continuat periplul muzeistic prin oraș în zona portului. Înainte de turul de Cardiff Bay care m-a dus (și) la Memorialul Robert Scott de care am pomenit data trecută, curiozitatea m-a împins în Wales Millennium Centre, un fel de mall cultural, cu săli de teatru și concert în loc de buticuri de firmă, la parterul căruia un punct de informare turistică oferă consultanță celor interesați de zonă sau doar rătăciți pe-aici.
Și-am mai intrat și în Pierhead Building, clădirea de teracotă fostă sediu al companiilor miniere ale marchizilor Bute, regională de căi ferate și căpitănie a portului, care e actualmente centru de vizitare și muzeu al Țării Galilor. În sala de la parter, pereții vitrați sînt acoperiți, din cînd în cînd, pentru vreo zece minute, cu panouri pe care se proiectează o scurtă lecție de istorie locală în care cărbunele este personaj principal. Adică, tradus în universul românesc, dacă vă puteți imagina, un documentar despre un Petroșani de Ținutul Secuiesc mutat la Constanța.
(articol publicat în Cațavencii nr. 5/340 din 7 februarie 2018 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment