Am ajuns la Skopje în două etape. Mai întîi, folosind un Balkan Flexipass pînă la Sofia, pe care, din păcate, nu vi-l mai pot recomanda, pentru că, de la 1 aprilie, CFR s-a gîndit că ar fi amuzant să ne facă o păcăleală permanentă și să-l scoată din uz. (Vă spun doar că cinci zile de călătorie pe toate trenurile din Balcani m-au costat fix 88 de euro. Considerînd probabil că plătesc prea puțin, după ce că habar n-avea de mersul trenurilor din Bulgaria, Macedonia și Grecia, țările în care urma să folosesc abonamentul ăsta, proasta de la casa de bilete internațională din Gara de Nord mi-a luat degeaba vreo 30 de lei pe locurile pînă la Sofia, deși controlorii n-au cerut așa ceva nici la dus, nici la întors, garniturile, niște vagoane obosite cu condiții la limita decenței, circulînd fără regim de rezervare a locurilor.) Pasul doi a constat în îmbarcarea la Sofia, contra a 30 de leva, într-un autobuz din care, la graniță, vameșii macedoneni ne-au vărsat la grămadă, cu tot cu bagaje, afară, pentru un control amănunțit executat în stil „Oți fi voi din UE, dar aici noi sîntem jupîni”.
Rezumînd, plecați din București, vineri la prînz, și, din Sofia, dimineață la 9,30, intram în capitala Macedoniei, sîmbătă, pe la 2 după-amiază, ora locală (Macedonia ține timpul pe vechi, odată cu ora Europei Centrale). Orașul, aproape complet distrus de un teribil cutremur în 1963, s-a repopulat în principal cu blocurile comuniste ale perioadei iugoslave, centrul fiind recent reconstruit într-un stil istoric de un kitsch monumental care a umplut malurile și podurile peste rîul Vardar cu sute de statui ale unor personalități locale mai mari sau mai mici (probabil că fiecare familie de macedonean are un reprezentant aici), un proiect naționalist de un fake spectaculos marcat cu drapelul galben-roșu pe aproape fiecare turn sau fațadă: sub grandoarea coloanelor – cică, de pe vremea lui Alexandru cel Mare – susură tuburile de PVC ale scurgerilor moderne. Pentru butaforia asta ieftină, în aparență, dar foarte scumpă, în facturi, localnicii îl consideră responsabil pe prim-ministru, aflat în funcție de mai bine de zece ani, un Băsescu macedonean la fel de controversat. De altfel, macedonenii sînt în criză politică de vreo șase luni, după ce în media naționale s-au scurs înregistrările a vreo 30.000 de cetățeni urmăriți electronic ilegal, țara fiind divizată acum în două tabere: cei mai în vîrstă sînt convinși de propaganda Guvernului că albumele audio înregistrate fără voia vocaliștilor sînt niște falsuri conspiraționiste, iar tinerii, de realitatea Big Brother a premierului.
Dar să lăsăm politica și să ne întoarcem la turism. După ce-ai traversat în lung și-n lat centrul încă în reconstrucție, în care vreo macara sau cîteva schele fac parte din fiecare fotografie, plimbîndu-te prin pădurea de statui (pe lîngă anonimii mai sus menționați, Alexandru Macedon pozează în multiple variante, ecvestre sau nu), o să urci la cetatea care domină de pe o colină orașul, pe lîngă un minaret din care o să auzi chemarea la rugăciune a muezinului – jumătate de mileniu de stăpînire otomană a lăsat urme adînci într-un oraș cu majoritate creștină (ortodocși, 70%), în care s-a născut Maica Teresa; dacă te interesează, există o casă memorială dedicată sfintei marcată – cum altfel? – cu o statuie în față.
Nu pot să închei prima parte a periplului macedonean fără să vă atenționez că, aici, folosirea telefonului e sancționată cu o amendă consistentă pe factură: minutul către România costă 1,45 euro, iar tariful pentru trafic de date e asemănător celui de droguri – 10,71 euro/MB (!). Vă spun asta din proprie experiență: involuntar, am lăsat vreo 7,50 euro în Macedonia. Dintre toate momentele în care telefonul meu putea să facă asta, abia aici și-a ales, în premieră, să formeze singur în buzunar numerele a doi amici și să vorbească pentru cinci minute cu telefoanele lor.
(articol publicat în Cațavencii nr. 13/296 din 5 aprilie 2017 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment