E o dimineață ploioasă în Plovdiv. Țin în mînă biletul cumpărat cu 40 de leva de la ghișeul Metro (companie de transport auto turcească, nu angrosist nemțesc) și aștept nerăbdător cursa Sofia-Istanbul. Care sosește la peron cu o întîrziere de 40 de minute – un autocar nou, dotat cu porturi USB la ecranul LCD-ului de pe spătarul din față și cu stewardesă tînără care-ți aduce gratis la scaun apă, ceai, cafea sau biscuiți.
Intrăm în Istanbul pe seară. Operațiunea asta de intrare a durat cam vreo oră de mers pe o autostradă cu șapte benzi pe sens, pe lîngă complexuri de blocuri de 20-30-40 de etaje, noi sau încă în construcție, pînă la stația finală, autogara Esenler din Bayarampașa, cartier aflat la vreo zece kilometri în afara centrului. (Da, cam atît de mare e orașul. Ca să ne dăm seama de dimensiuni, comparativ cu cele 15 milioane de locuitori ai metropolei turce, Bucureștiul ar fi doar un Pantelimon al Istanbulului.)
Recunosc, am avut unele prejudecăți turistice înainte de plecare: pînă luna trecută, nu fusesem niciodată aici și, cu gîndul la rebuturile turcești care concurează second-hand-urile occidentale de prin talciocuri și la șalvarii obosiți ai telenovelelor cu Suleiman, mă simțeam ca puștii duși, acum niște sute de ani, la Poarta Otomană, cu arcanul. Mare eroare: Istanbulul contemporan e un oraș modern din aproape toate punctele de vedere (pot să număr pe degete cam cîte fesuri, turbane sau iașmacuri pe figură am întîlnit în cele trei zile de cutreierat pe-aici), stilurile arhitectonice roman, bizantin, genovez sau otoman ale Istanbulului istoric, cel care se chema Byzantium sau Constantinopol la vremea construcției, armonizîndu-se foarte bine cu parametrii urbani ai vieții secolului XXI. Practic, ce vezi din centru, de lîngă Podul Galata, sînt trei orașe distincte despărțite de apă, Cornul de Aur și strîmtoarea Bosfor: Beyoglu, Orașul Nou, Fatih, Orașul Vechi, și Üsküdar, Orașul Asiatic, fiecare cu particularitățile lui, dar care, în ansamblu, formează o metropolă fascinantă, comparabilă ca atracție vizuală cu alte foste capitale imperiale ca Roma, Atena sau Londra.
În prima zi, cazat în Beyoglu fiind, am pornit la explorat partea asta de Istanbul construită în pantă (unele străduțe-alei de acces sînt atît de abrupte încît au nevoie de trepte), pe coline, cu fața spre mare. Spre care m-am și îndreptat mai întîi, coborînd curios la țărmul Bosforului, pe care l-am parcurs, mai aproape sau mai departe de apă, de la Podul Galata la palatul-muzeu Dolmabahçe, reședința ultimilor sultani și a primului președinte, Mustafa Kemal Atatürk. După ce lași la intrare 40 de lire, adică aproximativ 10 euro (definitiv), și, eventual, ca mine, vreo sticlă de vin (temporar, confiscată pînă la ieșire de filtrele de securitate ca la aeroport), ți se dă voie să treci, pe sub o poartă imperială, în grădina cu statui și fîntîni arteziene de pe malul mării și din fața palatului. Înăuntru nu poți să mai umbli teleleu, ca pe-afară, ci doar însoțit de ghida care explică, într-o engleză decentă, care-i faza cu luxul care te înconjoară. Locuită doar vreo opt decenii, din 1856 pînă în 1938, la moartea lui Atatürk, expoziția asta impresionantă de coloane, bolte și scări de marmură, covoare rare, bijuterii și porțelanuri de colecție a costat enorm, împingînd imperiul spre faliment, prețul calculîndu-se, la momentul implementării proiectului, în zeci de tone de aur. Sau de cristal: cel mai mare candelabru din lume, cel din sala de ceremonii, are peste patru tone.
Vreo două ore mai tîrziu, m-am întors la periplul haotic, fără țintă clară, al city broke-ului, trecînd pe lîngă stadionul Beșiktaș, Vodafone Park, cum se cheamă mai nou (se poate vizita, dacă ești fan; nu sînt), și urcînd prin parcul survolat de telecabine spre celebra Piață Taksim. O piață imensă pavată cu dale, care n-are absolut nimic deosebit, singura ei calitate fiind cantitatea: aici încape foarte multă lume.
Care lume, după ce-și termină plimbarea, protestul sau manifestația de bucurie după vreun meci cîștigat al Naționalei (nu prea mai e cazul, în ultima vreme, poate doar Il Luce să știe de ce) din piață, o ia la vale pe Istiklal, pietonala cu linie de tramvai pe mijloc aflată momentan în renovare, pe care circulă un milion de oameni. Nu exagerez deloc, cam atîția cetățeni se perindă, în week-end, pe strada de firmă a Istanbului, care are în vitrină brand-uri locale ca Galatasaray, buticul de tricouri și treninguri de mare fiță, de purtat la nuntă, sau Cadîna Tussauds (o parte din manechinele de ceară sînt niște iluștri necunoscuți, celebri doar în lumea turcă). Am traversat anevoie aglomerația pînă spre capătul Căii Victoriei a Istanbului, la Turnul Galata (construit de genovezi în 528; 61 de metri înălțime; 25 de lire urcarea; coadă spiralată în jurul intrării de cel puțin două sute de persoane), fără să-mi pot alunga din minte gîndul că niște indivizi îmbrăcați cu veste artizanale ar sări imediat în sus de bucurie văzînd atîta popor. Și nu eram singurul: polițiștii înarmați sprijiniți de o blindată în piațeta Turnului se gîndeau probabil la același lucru.
Se înserase deja cînd, coborît sub Podul Galata, pe lunga terasă cu kebap-ării de sub asfaltul traficului, contemplam tabloul viu al orașului, de pe insulița de beton a piciorului de pod înconjurată de apa Cornului de Aur. Vaporașele de croazieră, luminile multicolore de pe ambele maluri, cîntecul muezinilor din minaretele numeroaselor moschei ale districtului Fatih-Sultanahmet, centrul Constantinopolului istoric. Pe care aveam să-l cuceresc, pedestru, a doua zi.
(articol publicat în Cațavencii din 46/329 din 22 noiembrie 2017 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback