Jurnal de revelion cu gaşca: Soveja, jud. Vrancea

Revelion-surpriză la ocolul silvic

Nu mai ştiu cum s-a nimerit, acum vreo cîţiva ani, să fac un revelion cu o gaşcă eterogenă. De fapt, dacă mă gîndesc bine, ştiu: e 29 decembrie seara şi nici unul dintre cei care s-au adunat la bere (în jurul unei mese la care fiecare e prieten doar cu cel din dreapta lui) nu are ceva aranjat. Dar are chef de ducă. Cineva propune Soveja; cică un unchi de-al lui are o pensiune acolo şi e super. OK, a doua zi dimineaţă, nouă oameni curajoşi pleacă în două maşini spre localitatea despre care toată lumea auzise pentru prima dată aseară. Faptul că omul nostru a renunţat în ultimul moment să ne însoţească, pretextînd o îmbolnăvire subită, ne-a cam pus pe gînduri. Dar fiecare şi le-a păstrat pentru el.

Habar n-am ce mai e azi, dar pe atunci Soveja era un fel de capătul lumii, versiunea rurală: după ieşirea din şoseaua naţională, imediat după Focşani, te ţii de un drum cu serpentine şi hîrtoape printre dealuri şi pădurici pînă se termină. Drumul. Şi cheful. Cînd te-ai plictisit de tot, înseamnă că ai ajuns. O aglomeraţie de case mai noi sau mai vechi, cu sau fără etaj, într-o groapă dintre dealuri poreclită staţiune, fără semnal telefonic. Nu că ar fi o chestie tocmai rea, dacă vrei să stai cîteva zile departe de lumea dezlănțuită. Dar în caz de diverse situaţii de urgenţă eşti pe barba ta.

Pensiunea cu restaurant din poveştile amicului e de fapt o casă bătrînească cu o anexă proaspăt (ne)terminată, gen bar sătesc, dar fără mobilierul corespunzător care va fi gata abia după Sărbatori. Şi asta n-ar fi nimic, dar stăpîna casei – o mamaie acră şi habotnică – vrea să ne despartă, cazînd domnişoarele în altă cameră. Asta deja pune capac situației! E seară şi sîntem după un drum obositor, dezamăgiţi şi cu nervii la pămîntul îngheţat al satului cu ger de cameră frigorifică.

Fetele rămîn călare pe minisoba din barul în care se aude ecoul cînd vorbeşti, iar noi, băieţii, ne topim în întuneric, în căutare de alternative locative. La singurul hotel şi la singurul motel din Soveja, care sînt, desigur, complet ocupate. Doar tipul de la motel ar mai avea o cameră, dar din privirea-i alunecoasă înţelegem că e scoasă la licitaţie şi aşteaptă oferte cît mai corelate cu disperarea noastră prost mascată.

În timp ce ne sfătuim afară ce-i de făcut, se apropie de noi un nene: – Căutaţi cazare? Am eu camere de închiriat. – Păi da, dar am mai văzut noi o gazdă şi nu prea…, mormăi printre dinţi o frază neterminată, examinîndu-i hainele cam ponosite. Acceptăm totuşi, nu tocmai convinşi, să vedem ce ne propune. În situaţia dată, orice alternativă e de analizat. Şi pe unde ziceaţi că staţi?, întreb mai mult ca să fac conversaţie, în timp ce ne îndreptăm spre maşină. La intrare, pe dreapta, peste drum de ocolul silvic.

Cling! Răspunsul ăsta a ouat instant o idee… După ce coborîm din maşină în faţa casei sovejanului, îi las pe băieţi să-l însoţească, iar eu mă îndrept spre clădirea ocolului silvic. Din experienţă ştiu că toate ocoalele astea au nişte camere de protocol pentru mahării de la centru care se întîmplă să apară prin zonă. Dacă avem noroc şi nu sînt ocupate, poate ne lipim să stăm aici. Aşa că intru hotărît pe uşa principală. În bezna din holul central, singura uşă de sub care răzbate o dîră de lumină e prima pe dreapta. Ciocănesc, aud un Da! răstit şi intru. Un val de căldură de la soba din teracotă care dogoreşte într-un colţ mă izbeşte frontal. Plus un altul mai mic, de provenienţă alcoolică, dinspre biroul la care un pădurar gras în uniformă ridică capul de pe registrele groase de lîngă telefonul vechi, cu disc. E obosit rău, se vede că a conversat suficient de des cu sticla pe care o bănuiesc ascunsă sub masă.

Îl iau direct, nelăsîndu-i loc de refuz: La mulţi ani, să trăiţi, am venit pentru revelion! Forestierul clipeşte năuc şi întreabă supersurprins: Ci-Cine v-a trimis? Eschivez, să cîştig timp, în vreme ce îmi frec mîinile şi mă dau lîngă sobă, întrebîndu-mă febril care-o fi parola: Dom’le, ce frig e afară!

Spre norocul meu, cunosc un senator focşănean şi un şef de ocol de pe la bunicii de la munte; îi aduc în discuţie subtil, fără să-i implic totuşi direct ca expeditori, sperînd ca omul meu să muşte momeala. Efortul ăsta manipulator e admirabil, sublim, dar perfect inutil: la starea în care se află, puteam să-i zic şi că m-a trimis Sfîntul Duh, Madonna sau Corul Vînătorilor… Aa, îi ştiu! Bine, vă gazez, pardon, vă cazez, dar vă rog să aşteptaţi puţin. Hîc! Trebuie să primesc un telefon de la Focşani, de la centru, şi e obligatoriu să mă găsească aici, că sînt la permanenţă. Hîc!

După vreo jumătate de oră în care a aberat diverse şi nu l-a sunat nimeni, consultă încă o dată sticla pe care am adus-o de la maşină, îşi ia inima în dinţi şi apelează el. Ca să afle de la portarul instituţiei că bineînţeles că nu mai e nici dracu’ la sediu să-l verifice la ora asta…

Ne conduce nesigur spre casa din fundul imensei grădini a ocolului. Găseşte cu greutate cheia de la intrare, iar lacătul de la magazia de lemne îl sparge cu toporul, prăbuşindu-se spectaculos pe spate de cîteva ori pînă să-l nimerească. În sfîrşit, intrăm. Dormitoare, sală de şedinţe, bibliotecă. Şi un oficiu, care poate fi folosit ca bucătărie. Mobilier cam vechiuţ, dar OK. Gazda noastră ciocneşte încă nişte pahare gata să le spargă, mai povesteşte ceva fără să impresioneze pe nimeni şi, într-un tîrziu, pleacă legănîndu-se.

Ce-a urmat e banal. Pe scurt: ne-am întors după fete, am instalat jucăriile şi am trecut la programul de revelion. Pe 1 s-a pornit să ningă ca-n ilustratele de Crăciun, pe 2 a fost un viscol teribil şi abia pe 3, cînd vremea s-a mai îmblînzit, am reuşit să părăsim Soveja.

La plecare, am vrut să plătim pentru cazare, dar pădurarul ne-a refuzat cu un zîmbet complice. Probabil că şi astăzi se întreabă cine ne-a trimis. Deşi, ca în orice comunitate mică, e foarte posibil să-l ştie: nepotul mamaiei bisericoase.

(articol publicat în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de iarnă 2009, 11 noiembrie 2009)