Miercurea trecută, la invitația lui Bogdan Papuc, director executiv AER, Asociația de Ecoturism din România, împreună cu alți cîțiva bloggeri de turism, am asistat la inaugurarea Centrului de vizitare al Parcului Național Călimani din Șaru Dornei, o clădire modernă, amenajată inteligent, cu spații informative despre ecoturismul în Călimani și magazin de suveniruri create de artiștii locali, la parter. La etaj, de lîngă sala de conferințe, din holul pavoazat cu poze vechi ale localnicilor, poți ieși pe pasarela-balcon spre turnul de observare din lemn, în care urci încă două niveluri, pentru o perspectivă de sus a zonei. Nici în curte nu te plictisești, printre panourile explicative cu flora și fauna locale, hotelul de insecte și jocurile pentru copii de toate vîrstele: X și 0 cu pietre colorate pe un trunchi de copac sau o variantă de Piticot 3D în care dai cu zarul și sari din buturugă în buturugă, înainte și înapoi, pînă la finiș. În manejul alăturat, cîțiva cai așteaptă să fie călăriți, nu doar de rangerii Parcului.
La masa rotundă “Rolul centrului de vizitare în dezvoltarea comunității și a destinației de ecoturism“, printre cei 40-50 de participanți, au fost prezenți doi oaspeți speciali din Germania: Peter Zimmer, executive partner la TourCert și FUTOUR Tourimusberatung Köln și Herbert Hamele, președinte Ecotrans, European Network for Sustainable Tourism Development Saarbrücken. Ultimul a susținut o prezentare a zonei Bliesgau din Germania, un exemplu de cum știu nemții să managerieze o arie protejată. După expunere, în segmentul de discuții libere, am aruncat și eu o întrebare: Cine se mai ocupă de educația montană în România și cu ce rezultate? Au comentat pe tema asta Basarab Bîrlădeanu, director la Administrația Parcului, Andrei Blumer, președinte AER, conf. Carmen Chașovschi, Universitatea “Ștefan cel Mare“ Suceava, catedra de Turism, Irinel Acatrinei, profesor de geografie la Școala Gimnazială nr. 4 Vatra Dornei, ing. Dinu Popescu, șef ocol silvic Dorna Candrenilor – fiecare a punctat cu observații din propria experiență, dar, deși discuțiile au continuat și pe lîngă bufetul cu produse locale din încăperea alăturată, n-am prea obținut un răspuns clar la întrebare.
Următoarea etapă din program a fost o excursie în caldera vulcanică, la fosta exploatare de sulf închisă în 1997, după aproape 30 de ani de excavări ineficiente și poluante în urma cărora tot ce-a rămas e o imensă haldă de steril cu aspect selenar și un rest de munte cu răni galben-roșiatice care se revegetează timid și foarte lent, dinspre margini. De la acest masacru ecologic, am plecat prin rezervația de jnepeniș cu zîmbru, pe o porțiune din Drumul Împărătesei Mariei Theresia, moștenit de pe vremurile cînd Bucovina era provincie habsburgică, și am ajuns la fosta vilă a lui Ceaușescu, o clădire P+2 devastată, fără uși și ferestre, imaginea definitorie a unui trecut dezolant care ne marchează încă prezentul.
Pe seară, după ce ne-am întors la Centru, am plecat, peste drum, într-un tur ghidat de o potecă de scîndură prin tinovul Șaru Dornei, o pădurice umedă de pini plină de movilițe de mușchi cu consistență elastică și aspect de prăjituri “mușuroi“, tufe de merișoare, afini și alte plante specifice mediului de turbărie, importantă pentru ecosistemul local.
Cu cei doi nemți am fost vecin de cameră la Pensiunea Ecoturistică Hunea din Panaci. Am stat de vorbă cu ei la un pahar de afinată, în sala de mese a pensiunii, la o cină care s-a prelungit pînă spre miezul nopții. Peter și Herbert sînt doi haioși simpatici care bat în 60 de ani, amatori de lungi excursii cu biclele împreună cu gașca lor de alți cinci împătimiți de mișcare pe două roți. Peter vine în România de prin 1999, este căsătorit cu o buzoiancă și e foarte mîndru de ferma sa în care crește bivolițe, “bivoliț“ cum le zice el. Mi-a povestit o fază amuzantă: odată explica unor bucureșteni felul în care le mulge și ce bun e laptele pe care îl obține. Încercați să vă imaginați stupoarea de pe fețele interlocutorilor pînă în momentul cînd Peter a realizat că în loc de “bivoliț“, spunea, din greșeală, “veveriț“. Și hohotele de rîs de după.
P.S. Din toate materialele informative ale Centrului cel mai mult mi-a plăcut ideea cu “Pașaportul copiilor pentru arii protejate“, o broșură de dimensiunea unui carnețel, în care puștiul lipește abțibilduri și poze, pune ștampila Parcurilor pe care le vizitează, își poate nota diverse observații, este învățat să protejeze natura. M-am bucurat să găsesc, iată, măcar o parte din răspunsul întrebării mele.
(articol publicat în Cațavencii nr. 23/254 din 8 iunie 2016)
Be the first to comment