…măi, dorule, măi, mîndru ești în sărbători, măi, dorule, măi! Pe refrenele acestui miniconcert folcloric cu ceteră și zongoră de seară, ne-au primit, în curtea pensiunii, gazdele îmbrăcate în port tradițional din Poienile Izei. Plecați la răsărit din București (un autocar de 30 și ceva de excursioniști care, după 600 de kilometri de drumuri românești, erau gata fierți și ambalați), făcuserăm deja cunoștință cu straiele locale, în urmă cu vreo jumătate de oră, la Muzeul Țărăncii Maramureșene din Dragomirești, acolo unde o săteancă rămasă fată bătrînă pînă la moarte și-a donat casa, zestrea și toate obiectele casnice spre a fi de cunoștință tuturor celor interesați de viața autentică a unei familii de moroșan. După paharul de horincă de bun-venit, abia începuta excursie în ținutul urmașilor dacilor liberi (romanii n-au cucerit niciodată fortăreața naturală Gutîi-Țibleș-Rodnei după care se adăpostește Țara Maramureșului) putea să continue. Cu un alt pahar din miraculoasa tărie, dacă mai avea cineva nevoie de vreun somnifer, înainte de prăbușirea în pat.
În cinci minute ajungem la Mănăstirea Bîrsana, vibrează vocea ghidului nostru, Costin, în microfon. Așa începea prima zi a lecției turistice maramureșene pe teme de istorie, tradiții și credință: autocarul ne-a lăsat în poarta complexului monahal de la Bîrsana, locul cel mai potrivit pentru o reculegere în liniște, printre turlele ascuțite din lemn care indică cerul. Atmosfera cucernică s-a risipit întrucîtva la următorul obiectiv, în Cimitirul Vesel din Săpînța unde hoarda de turiști bîntuie permanent printre cruci. Întrebat, nenea din chioșcul de la poartă, care cică ar fi unul dintre meșterii atelierului aflat 300 de metri mai încolo, a dat cîteva informații tehnice: celebra cruce albastră din lemn de stejar pictată cu epitaful satiric se pune la un an de la înmormîntare, costă cam 2.000 de lei fața, iar cine n-are banii ăștia își petrece eternitatea într-un alt cimitir, în afara satului.
După o scurtă oprire și la Săpînța-Peri, la cea mai înaltă biserică de lemn din Europa (75 m), am intrat în Sighetul Marmației, vechea capitală a Maramureșului în care primarul a făcut monument cuiului de care se agață harta țării (deși, dac-o atîrni acolo, stă strîmbă), nu cuielor bătute în coșciugul libertății României de închisoarea politică transformată în muzeu. În Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, pereții de andezit fumuriu ai rampei de coborîre la subsol sînt gravați cu numele celor 8.000 de morți în închisorile, lagărele și locurile de deportare din țară, fostele celule fiind acum spații muzeale care dezvăluie ororile acelor ani de prigoană a oponenților regimului, coloana vertebrală a neamului. Aici au murit mari români ca Iuliu Maniu sau Gheorghe I. Brătianu, încarcerați și în Neagra, celula de pedeapsă cu pereți orbi în care singurul element de mobilier e belciugul înfipt în ciment din mijlocul încăperii de care erau legate lanțurile nefericitului. Am avut doar o oră pentru vizită, pentru cei sensibili, mult, pentru noi ceilalți, foarte puțin: Călătorule care vrei să știi adevărul, merită să aloci măcar o zi din viață acestui turism al memoriei într-unul dintre Auschwitz-urile comunismului românesc.
Pe seară, pe drumul retur la pensiune, am mai făcut stație în biserica din Budești-Josani, la cămașa de zale a lui Pintea Haiducul, mort la vîrsta christică, în 1703. Și pe la gospodăria cu piuă, moară și robinet de horincă la poartă a meșterului Gheorghe Opriș din Sîrbi, care ne-a cîntat la tobă și cinel o versiune actualizată de țîpuritură locală: mîndra din poveste are, mai nou, silicoane.
A doua zi, ziua de natură moroșană, a început dimineață devreme, în Vișeu de Sus. Dar despre cum ne-am dat cu Mocănița, expresul turistic de pe Valea Vaserului care a atins fabuloasa viteză de croazieră de 10-15 km/h, pînă a deraiat unul dintre vagoane, o să citiți săptămîna viitoare.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 22/357 din 6 iunie 2018 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment