Din mulțimea bisericilor de lemn ale Maramureșului profund, doar opt, cele din Budești, Bârsana, Desești, Ieud-Deal, Plopiș, Poienile Izei, Rogoz și Surdești, sînt, din 1999, premiate cu prezența pe selecta listă a patrimoniului mondial UNESCO. Cu ce-ar fi mai speciale față de celelalte? Prin vechime, valoare arhitectonică, artistică, istorică? Pînă la urmă, lăcaș de închinăciune sau nu, fiecare clădire care-a trecut neschimbată sute de ani prin timp are ceva deosebit, și pentru credinciosul evlavios care vrea să-l întîlnească pe Dumnezeu, și pentru mireanul nepreadus la biserică care respectă și apreciază arta în orice formă.
La cea din Budești, ridicată în 1643, pe o coastă de deal umplută, cu timpul, de morminte, și pictată mural în 1762, se ajunge fix din centrul satului, trecînd prin poarta maramureșeană a gardului cu streașină de peste drum de Primărie și urcînd treptele de piatră spre construcția înnegrită de vreme și de vremuri din mijlocul cimitirului. O cutie din lemn de 18 x 8 x 26 metri (lungime x lățime x înălțime), îmbinată fără cuie – prin cioplirea capetelor de bîrnă de stejar verde, care, odată uscat, se întărește ca betonul –, cu cîteva geamlîcuri, două rînduri de acoperiș din șindrilă de brad în formă de coadă de rîndunică și corp înalt, terminat în turnul scurt și pătrățos al foișorului cu pridvor pe patru laturi în care se bălăngăne, cînd e tras de coadă, clopotul.
După ce bătrînul cu coasa dintre mormintele în pantă, care aduce moartea bălăriilor dintre cruci, reușește s-o cheme prin telefon pe tanti cu cheia, intri în pronaos, pe străvechea ușă din lemn pe-ale cărei tocuri o mînă dibace a sculptat motive simbolice (crucea, cercul, funia împletită, alte modele geometrice cu semnificație eternă). Cîte generații de enoriași i-or fi trecut pragul mîncat de carii pînă să se mute definitiv cîțiva metri mai încolo, probabil, numai arhiva BOR știe… Pe peretele din stînga, un artefact-surpriză le reamintește cinefililor de un film cu Florin Piersic: într-o minivitrină închisă ca o fereastră spre trecut, ruginește cămașa de zale a haiducului Pintea Viteazul, căpitanul de oaste Grigore Pintea din Măgoaja (1670-1703), care, sătul de dări și de corvezi, și-a luat lumea-n cap și a început să-și facă dreptate singur. Autenticitatea împletiturii de zale cu coif metalic simplu – practic, o tichie cu glugă din ochiuri de lanț – e pusă la îndoială chiar de femeia care ți-a deschis biserica: cică, mai există una pe la Baia Mare, care se revendică a fi cea originală.
Pe sub platforma joasă a balconului-strană, se trece în naosul cu boltă semicilindrică supraînălțată, un interior colorat întunecat în penumbre, pînă la aprinderea candelabrului de sfeșnice. La lumina becurilor plantate în locul lumînărilor, se arată ochiului impresionat iconostasul pictat cu zeci de sfinți, ușile împărătești, icoanele îmbrobodite cu ștergare înflorate în binecunoscutul stil cromatic local, predominat de roșu, verde și albastru. Singura chestie care strică un pic sacrul și estetica spațiului înnobilat de veșnicia tăcută a arhaicului religios maramureșean e prozaica șufă din material plastic cu nod imens pe capăt pentru tras clopotul, care atînă, printr-o gaură, din tavan.
Mult după ieșirea din biserică, rămîi într-o stare specială, o serenitate impregnată cu o vagă senzație familiară. Deși pentru prima dată aici, e un loc pe care parcă-l știi dintotdeauna. Din amintirile cu bunicul de la țară.
(articol publicat de catavencii.ro, 4 noiembrie 2021)
1 Trackback / Pingback