Vineri dimineaţă, imediat după răsărit. Cu ochii cîrpiţi de somn, cobori din tren în stilul smuls, în halta Tarcău. La primul contact cu peisajul te ia cu fiori; pînă scoţi din rucsac hanoracul tremuri de-a binelea. Case din bîrne, gospodării îngrijite, curţi imense cît terenul de fotbal, flori la fereastră. Localnicii par foarte pricepuţi: din lemnul de pe coastele rase ale dealurilor din apropiere au construit prin curte mîndreţe de Terrano 2, Navara şi Volvo. În rest, toate OK: bei o cafea aproximativă la crîşma satului, cumperi două pîini cu cartofi cît roata carului care vin din viitor (au etichetă cu data zilei de mîine), faci descoperiri noi (Care ai umblat, bă, ultimul cu camera? *&#^!!! Ai şters toate pozele!!).
Traseul începe în forţă. Cu un popas la ultima casă pe stînga, care într-una din camere găzduieşte un magazin. Ultimele completări – ţigări, conserve, palincă (30 lei litra). Eventual discuţii cu localnicii aflaţi la prima duşcă a zilei. Vrei să ajungi la Piatra Singuratică; un cetăţean amabil îţi face pe masă o prezentare 3D cu comentariu bilingv maghiaro-alcoolic fără subtitrare, din care înţelegi doar că trebuie să urci pe dîra de scrum Valea Întunecoasă pînă la paharul Crucea Condra în care tocmai i-ai turnat palincă, pe marcaj bandă roşie de la fostul tău pachet de ţigări. “Şi mai întrebaţi mata acolo…” Mulţumeşti şi pleci nelămurit dacă muştele înecate în bălţile de bere de pe masă fac parte din hartă şi dacă da ce reprezintă, în timp ce în urma ta se pun pariuri care îşi rupe primul picioarele.
N-ai părăsit bine satul că din spate te ajunge un IMS din filmele cu ilegalişti în munţi căutaţi de Securitate. Senzaţii tari din anii 50! Nu ratezi ocazia de a juca în reclama asta şi cale de cîţiva kilometri de hurducături te bucuri de peisaj, deşi te uiţi ca prin geamul unei maşini de spălat. Din interior spre exterior.
Şoferul a oprit, dar tu tremuri în continuare ca Shakira în timp ce cobori, îi stringi mîna călduros cu o bancnotă şi îţi vezi de drum. De aici nu mai e mult: urci pînă la confluenţa a două pîrîuri, unde dai de un drum în pantă care trece pe lîngă zone împădurite şi izvoare, pînă la golul alpin, din care se vede în zare Crucea Condra.
Yupii, am ajuns! Not so fast, boys! Cam asta ar fi traducerea din cîinească a mesajului de întîmpinare a unei haite de ciobăneşti. Prin nu se ştie ce minune, scapi nevătămat după întîlnirea cu următoarele 100 de stîne şi ajungi la a 101-a la care cîinii Mureş, Olt şi alţi afluenţi ai Dunării nu vă mai latră. E momentul pentru tabără, îţi spui. Scoţi sticla de palincă şi dai bineţe personalului stînei, brusc foarte ospitalier.
E dimineaţă, îţi iei rămas bun de la baci şi în timp ce-ţi continui drumul, pe retină rulează slideshow-ul cu flashuri de aseară: foc de tabără, palincă, ceaun cu friptură, ploaie torenţială, caş proaspăt cu ceapă, palincă…
Ciobanii te-au încurajat: mai sînt aproape 15 kilometri pînă la Piatra Unică (cum îi spun ei). Nu trebuie decît să ţii creasta pe lîngă vf. Sălămaş (1.551 m), vf. Noşcolat (1.553 m), cobori în poiana Terchiu sau Terko, urci spre vf. Stîncilor şi ajungi la Piatra Ascuţită sau Ecem (1.707 m). De aici, prima la stînga e Piatra Singuratică, cu cabana aferentă. Toate bune şi frumoase, mai puţin ploaia mocănească ce îţi e tovarăşă de drum de cum ai plecat de la stînă. O ţii tot într-un marş forţat, cu gîndul la nişte şosete uscate şi un ceai fierbinte, cînd realizezi că-ţi mai lipseşte ceva: marcajul.
Ai hartă? Foarte bine, strînge-o la loc că ţi-o ia vîntul! Cine ţi-a zis s-o scoţi? Pe ceaţa asta oricum poţi să ţi-o pui la pălărie… Chiar în clipa în care te-ai săturat de orbecăit şi-ţi vine să dai Esc şi să te joci altceva, un elf cu glugă din neamul becalilor dotat cu GPS natural te pune la loc pe traiectorie.
Treci printre case vechi risipite într-o poiană, pe lîngă o mină părăsită în faţa căreia un munte de steril poate fi folosit ca rampă de lansare cu parapanta şi după o ultimă escaladă eşti în platoul alpin, de unde admiri încîntat toate pietroaiele pentru care îţi tremură genunchii ca gelatina.
Cabana Piatra Singuratică (1.430 m) locuieşte la poalele vîrfului Piatra Singuratică (1.607 m) – o stîncă imensă pe care te poţi căţăra, dar cu mare băgare de seamă, pentru că dacă ai greşit un pas, pînă jos te faci pastă de mici. De sus, de lîngă crucea metalică, cabana e cît o cutie de pantofi; se văd toţi masivii mai apropiaţi (Hăşmaşul Negru, Giurgeu, Tarcău) sau mai îndepărtaţi (Ceahlău, Harghita, Ciuc), lacul de acumulare de la Bicaz, localităţile din preajmă.
Cabanierul Janos Csaki îţi vinde noaptea cu 3 lei. O ofertă greu de refuzat, mai ales că aţi purces deja la consumarea balastului alcoolic din rucsac, iar voluntari pentru întinsul cortului nu se prea înghesuie. Cabana e plină de turişti străini. Cîteva sticle care trec din mînă în mînă şterg diferenţele de limbă şi în cîteva minute toată lumea lucrează la un proiect comun: focul de tabără. Flăcări de doi metri, cîntece de tabără pe multe voci, miros de friptură şi de fum, gust de muştar iute şi palincă cu mărgele, înţepături de furnici şi urzici… momente Kodak, nederanjate de sonerii de telefon. Pentru că 90% din traseu e MSF (mobile signal free).
E duminică, îţi iei rămas bun de la noii tăi prieteni, cobori rapid pe bandă albastră pe lîngă pîrîul Fierarului pînă în Bălan, autobuzul de 2 pm te duce în staţia CFR Izvorul Olt şi odată cu trenul care pleacă din staţie intră genericul de final. Aplauze prelungite.
P.S. Puteti alege şi varianta scurtă, de weekend mic (sîmbătă-duminică), a turiştilor mai comozi: cu maşina pînă în Bălan, lăsată în parcarea de la intrarea în traseu. În 3 (4) ore de urcat alert (lejer) sînteţi la cabană.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 31/764 din 9 august 2006)
Be the first to comment