Taxi pînă la aeroport = 50 ron, avion Bucureşti Băneasa – Roma Ciampino = 300 ron, autobuz Ciampino – Anagnina = 1.2 euro, metrou Anagnina – Stazione Termini = 1 euro, tren Roma – Civitavecchia = 4.5 euro, feribot Civitavecchia – Olbia = 25.50 euro.
Scara rulantă a feribotului te depune în zori pe pămînt sard. Benvenuti a Olbia! Eşti undeva în nord-estul Sardiniei, insula cu părinţi italieni dar strămoşi spanioli.
Căscînd şi frecîndu-te la ochi, ratezi o “a destra” şi te trezeşti de-a binelea abia la intrarea în clădirea terminalului, căutînd disperat un birou de informaţii şi aflînd stupefiat că e în zona de îmbarcare. Peste cîteva minute eşti un mic terorist: treci prin check-in fără documente de plecare şi ajungi la nenorocitul de ghişeu, care printre alte produse tradiţionale sarde vinde şi bilete. Tradiţionale de autobuz.
Ieşit în parcarea din faţa clădirii ai cîteva momente de fantezii nashpaturizte americane cu celebrul Grey Hound. Pentru că exact dintr-ăsta e autocarul în care urci. Probabil, cînd ies la pensie, autobuzele de cursă lungă americane amatoare de excursii estivale şi garaj cu vedere la mare se retrag în Sardinia.
Prea multe n-ai de văzut pe geam. Acelaşi gen de construcţii cu maximum 2-3 etaje (ziduri groase, bolte arcuite, terase cu coloane, acoperiş plat, fără mansardă), palmieri pînă la ieşirea din oraşe, ici şi colo măslini şi lămîi, numeroase comunităţi prospere de cactuşi pe marginea drumului şi dealuri stîncoase, acoperite doar cu un soi de arbuşti superrezistenţi, al căror fruct (mi se spune în cască) e ignifug.
Orosei. Cobori din pullman (aşa spun sarzii autobuzelor) şi o iei la picior prin oraş. Un fel de Mangalia a Sardiniei. Străzi superînguste pe care maşinile bat cuba cu oglinzile laterale, trotuare cît bîrna de gimnastică, clădiri cu aspect de ruine perfect funcţionale (tencuiala n-a fost niciodată la modă aici), biserici cu clopot încastrat în zid, magazine cu bijuterii, suveniruri şi artizanat, pietoni năuci distribuiţi în roluri de turist (pantaloni scurţi, şlapi, cămaşă înflorată gen Hawai), băştinaşi în roluri de manelişti (gel, cămaşă descheiată, lanţuri de aur, mers şi atitudine de cocoşul gospodăriei). Găseşti relativ repede o gazdă. Care nu vorbeşte engleză şi te înţelegi cu ea mai mult prin semne. Norocul tău că sezonul e pe terminate – camera pe care ai închiriat-o cu 50 de euro, la reducere, săptămîna trecută costa dublu. Are pereţi groşi din piatră, ferestre cu obloane din lemn şi e foarte răcoroasă (chiar dacă e septembrie, afară se topeşte asfaltul). Nu ştii cum e iarna, dar nici nu te interesează.
Intri într-un netcafe. 6 euro/ora de internet!!! omfg! Trebuia să străbat o jumătate de Europă să simt şi cu buzunarul că netul face parte din categoria stupefiantelor… Da’ un joint mic, de cinci minute, să verific spamul şi mass-urile cît costă?
Toţi comercianţii au vacanţă între orele 12 şi 16; dacă deschizi un non-stop aici, ai dat lovitura.
Din centru sînt cam doi kilometri pînă la Marea Tireniană. Verde smarald, un ceai de mentă imens, dar clar de vezi ce scrie pe moneda scăpată în apă. Plajă îngustă, în pantă, cu nisip ca piperul, pe care cohorte de pensionari nemţi stau cu burta la soare şi aşteaptă răbdători masajul furnizat de cîteva asiatice rămase în zonă de la ultima mare migraţie.
Din ce mai trăiesc localnicii în afară de belirea turistului? Păi, cam limitate opţiunile: dacă nu-i place cu oaia şi capra pe coclauri, poate vrea să prizeze ceva praf în exploatările de marmură de pe deal, în multele cave în care blocurile masive se taie felii, funcţie de calitate şi desigur destinaţie (pavaj, placare, statuie). Ceva locuri ar mai fi la ceramică tradiţională, dar tot turismul e baza. Dacă arunci o privire pe o hartă locală, e plină de agenţii de turism, campinguri, bungalow-uri, grote de vizitat, parkinguri pentru rulote, închirieri bărci, plăci de surf, echipament de scafandru. Mda, interesant; ce-ar fi să dăm o tură prin zonă? Întreabă publicul unde e un rent-a-car sau (mai bine) sună un prieten.
Orosei-Olbia-Arzachena-Palau. Pînă aproape de Palau, peisaj de autostradă: cîmpuri, dealuri, poduri. Singura chestie care rupe decorul e Capo D’Orso, un fel de Sfinx al lor, un vîrf de colină stîncoasă care privită dintr-un anumit unghi seamănă cu un cap de urs. Abia cînd te întîlneşti din nou cu marea, începe să se bucure ochiul; după ce ai urcat enşpe serpentine zăpăcitoare, eşti în vîrf de munte şi admiri de sus portul Palau, Marea Tireniană şi un arhipelag de insuliţe stîncoase, cea mai mare fiind La Maddalena. Palau e bază NATO, aşa că e posibil să vezi vase militare navigînd prin zonă. Una dintre insule este proprietatea lui Berlusconi, aproape 100 de persoane robotind în permanenţă ca vizită anuală a jupînului să iasă perfect.
Abia după ce pleci din Palau spre Olbia pe şoseaua de pe malul mării înţelegi de ce amicul sard te-a înnebunit vorbindu-ţi de Costa Smeralda: Cannigione, Porto Cervo, Porto Rotondo, Golfo Aranci. Wow! Vegetaţie luxuriantă care contrastează flagrant cu peisajul arid din restul insulei, proprietăţi somptuoase ale vedetelor de tot felul (cîntăreţi, actori, fotbalişti), peluze-masă de biliard, conace cu terase şi debarcader, plaje spectaculoase, iachturi supărate. Aer de viaţă grea, monşer!
Pe partea finală a turului (San Teodoro – Budoni – Siniscola – Orosei) nu mai ai chef de nimic; asculţi cu o ureche scurta lecţie de istorie locală care vine dinspre şofer, iar cu cealaltă, lunga arie a disperării, ce se aude dinspre un stomac traumatizat.
Dac-aş fi Bursucul Gastric în Sardinia, în loc să intru într-un restaurant, aş accepta invitaţia la masă a unui localnic. Decît fiţos şi scump, mai bine gustos şi gratis. Deşi sînt înconjuraţi de apă, bucătăria sarzilor nu e bazată pe peşte, pentru că băştinaşii au fost şi sînt oameni ai muntelui şi nu marinari. Începem totuşi cu ţipari marinaţi, preparaţi acum două zile (reţetă adăugată în menu de vecinii genovezi). Dăm pe gît o grappa (foarte asemănător cu rachiul din vin de la noi), ronţăim nişte pane carasau (din aluat ca un blat de pizza foarte subţire şi prăjit pînă devine crocant) şi gustăm din bolul cu paste malloreddus (făcute din griş cu sos de şofran). Urmează tot felul de specialităţi din brînză de oaie sau capră (Fiore Sardo, Pecorino Sardo, canestrati) şi pentru pasionaţii de extrem, casu marzu – care mişcă în farfurie ajutată de viermi, callu (smîntînă fermentată în stomac de capră) şi casu axedu – o specialitate de iaurt foarte gras. Ceva mezeluri? Avem: pe nişte blaturi de lemn se servesc capocollo şi salsiccia, rudele sarde ale tobei şi cîrnaţilor de-acasă. N-o să vă vină să credeţi, dar oaia înăbuşită de la noi are corespondent aici; se cheamă carraxiu şi constă în gătirea porcului sau viţelului în groapă cu jar, acoperit în frunze de mirt. Dacă vă zic şi de mallori de su sabatteri, un fel de matrioşkă gastronomică (porc în capră în viţel, cu ulei de măsline, rozmarin, mirt, laur şi salvie) o să mă înjuraţi că vă condamn la indigestie. Vegetarienii sper că au sărit acest paragraf… Stropim totul cu celebrele vinuri roşii locale cannonau şi vermentino. Doreşte cineva desert? Serviţi seada – plăcinţele în care îşi dau întîlnire brînza, mierea şi migdalele. Închidem masa cu mirto, lichior din mirt cu diverse arome şi culori, un adevărat simbol local de pus pe blazon.
Tocmai am încheiat o călătorie în timp culinar, pentru că ospăţul ăsta de 5 tacîmuri şi 0 purceluşi e savurat de cîteva sute bune de ani, ingredientele de bază fiind aceleaşi de la începutul lumii. Poate una din explicaţiile faptului că în această provincie (Nuoro) sînt cei mai mulţi oameni din lume cu vîrsta peste 100 de ani…
Feribotul de întoarcere. Ghemuit într-un fotoliu în salonul cu bar pe mijloc şi televizoare la colţuri ai în faţă o noapte lungă, în care rememorezi faze din epopeea sardă şi construieşti în minte noi călătorii.
Duminică dimineaţă. Răsărit în Civitavecchia, terminal de feribot 60 km nord de Roma. Un autocar cu numere de Bucureşti îşi aşteaptă clienţii. Dacă, după 10 zile de Sardinia, îţi era dor de România, îţi trece repede: geamurile autocarului vibrează pe ritmuri de manele, îmbulzeală şi rînjete de satisfacţie că “a prins loc”, unul vorbeşte foarte tare la mobil, doi joacă table în spate, şoferul recită poezie de stradă. Nu-ţi rămîne decît să-ţi pui căştile pe urechi, să rabatezi spătarul scaunului şi să închizi ochii, cu speranţa că te vei trezi cîndva într-o altă ţară. And Good Night Romania wherever you are…
(articol publicat pe catavencii.ro și în Academia Cațavencu – Ghidul călătoriilor de vară 2009)
Be the first to comment