EN (EuroNight) 466 Wiener Walzer. Aşa îl cheamă în buletinul-broşură pe care îl găseşti pe scaun. Are fotolii extensibile, prize 220V şi budă cu vacuum. Nu, nu e avion. E doar trenul de noapte Viena – Zürich. Colegi de drum: o cehoaică tăcută pe care o ajuţi să-şi ridice imensul bagaj deasupra locului de la geam şi două adolescente austriece care se întorc acasă de la un concert rock. Şi care, văzînd nashpatricoul cu Sepultura, dau drumul la nişte metale de pe mobil. 10 minute mai tîrziu, controlorul ne întreabă scurt al cui e device-ul şi pe cehoaică dacă o deranjează muzica. Aia, săraca, ce să zică? Un No cu jumătate de gură, iar naşul latră în germană la puştoaice să închidă forja. Descălţare, scaune întinse, somn. Kinder-ele se trezesc brusc pe la 2 am, speriate că au trecut din greşeală în Elveţia şi coboară năuce la Innsbruck. Salzburgul lor e două ore şi 200 km mai în spate.
E 5.30 – o oră pînă în Zürich, dar nu mai e de dormit cînd vezi ce e dincolo de geam: un munte din familia Alpilor cu capul în nori şi lac cu yachturi la picioare îţi dă bună dimineaţa.
Zürich te întîmpină cu o ploaie enervantă. Îţi scoţi umbrela cumpărată la Roma în alt articol, ieşi din gară şi faci turul oraşului. Adică ţii cheiul rîului Limmat spre lacul Zürichsee şi înapoi pe partea ailaltă. Tramvaie albastre, case cochete cu obloane la ferestre şi terase pe acoperiş, poduri, primărie sobră, biserici cu turle ascuţite (catedrala cu două turnuri Grossmünster, Fraumünster Kirche – vitralii pictate de Marc Chagall, St. Peter Kirche cu ceasul său imens de 9m în diametru – cel mai mare din Europa, cică).
Un tramvai iese din baconul unei case şi urcă silenţios spre vecinii din deal. Cool! Vă daţi seama cum e să ai pe casa scării un lift dintr-ăsta? Ar fi bucuria copiilor şi a nashpaturiztilor din bloc…
Eşti relativ repede la Bürkliplatz, pe malul lacului, lîngă debarcaderul la care sînt acostate fel şi fel de vase. Şi ăştia, ca şi vienezii, au lebede şi roată (dar cu cabinele mai mici). Cu 32 euro poţi să urci pe un vaporaş spre Rapperswill “Oraşul rozelor”, unde în afară de grădini de trandafiri ai de distrus un castel medieval, cel mai lung pod de lemn din Elveţia şi un parc cu căprioare. Dar nu am cheeef aaazi/nici măcar de distrus…
Treci podul Quaibrücke spre Bellevue Platz. Pe trotuarul din faţa muzeului Kunsthaus, vreo 20 de plafoane de maşini, ca o scenă de accident-monstru în care băieţii de la descarcerare au trecut la decapotat. Artă modernă? Dar avem şi noi, în România! Expoziţii pe la marginea oraşelor, pline de lucrări suprarealiste şi cu firmă la poartă pe care scrie “Dezmembrări”.
Ai bătut oraşul în lung şi în lat, dar nu-i trecut de prînz. Idee: Basel e aproape şi întotdeauna ai fost curios sa vezi dacă la intersecţia a trei ţări există semafor… Ţup în tren. În gara din Basel, la “Informaţii”, ceri harta oraşului. Primeşti un fluturaş A5, iar la privirea ta uimită, funcţionarul confirmă zîmbind: Yes, that’s all! După cîteva ture prin centru te încearcă o senzaţie de deja-vu: cam aceleaşi clădiri, biserici, străzi ca-n Zurich. Există însă şi diferenţe: tramvaiele sînt verzi, iar primăria ceva mai colorată. Faci o poză pe malul Rinului, intri într-un McDo (meniul mediu e 11.70 CHF, aproximativ 7 euro) şi apoi faci cale întoarsă.
Seară în Zurich. După o plimbare pe macadamul străduţelor înguste din Oraşul Vechi şi sesiunea de vizionat vitrine cu preţuri horror, stomacul bate în ţeava de calorifer: pe mine nu mă aude nimeni? O cină subţire (pizza, paste, îngheţată, bere) la restaurant în 4 persoane bate lejer suta de franci. Vărul din Militari, elveţian pentru o săptămînă, dă la share camera pe care a închiriat-o cu 100 euro/noapte. Duş şi pat… Ce dor mi-a fost de voi în ultimele 48 de ore!
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 31/867 din 6 august 2008)
Be the first to comment