Evenimentele turistice prezentate în această pagină s-au întîmplat, evident, înaintea declanșării pandemiei de COVID-19. Pînă cînd vom scăpa de nenorocirea asta pe care o trăim cu toții, nu ne rămîne decît să trecem în revistă călătoriile trecute, anticipîndu-le cu speranță pe cele viitoare.
După apus și răsărit în deșert, ce trebuie să mai vezi neapărat în Sahara e o oază adevărată. (Am mai spus-o, nu insist prea mult: pentru tunisieni, oază e orice loc care are apă. Inclusiv Matmata, în care cactușii sînt singura formă de vegetație și oamenii se ascund de soare trăind sub pămînt, localitatea troglodită beneficiară a unui proiect hidrotehnic major de infrastructură al guvernoratului: conductă de apă adusă de hăt-departe, din afara deșertului.) De exemplu, Chebika, o oază montană cumva atipică în comparație cu imaginea comună, poza pe care o ai în cap înainte de a ajunge aici.
Nimeni nu se așteaptă ca în peisajul arid al masivului Atlas, după ce-a urcat printre pereții crăpați de dogoarea căldurii solare ai unor locuințe abandonate spre culoarul îngust dintre două stînci de pe creastă, să găsească, undeva pe dreapta potecii prăfuite, dedesubt, în vale, un rift viu, o crăpătură verde abia vizibilă în galbenul predominant al deșertului muntos. Abia cînd cobori din peisajul selenar în acest canion al speranței și, din atmosfera infernală a unui soare nemilos combinată cu nisipul uscat adus de vînt, te trezești brusc la umbra răcoroasă a palmierilor, începi să înțelegi cam ce simt muritorii care intră în paradis. Izvor vesel în jurul căruia totul a înverzit, ciripit de păsări, clipocit de pîrîu care se prelinge printre stînci, vărsîndu-se în minicascade… E ca și cum te-ai întoarce din moarte clinică la viață, miracol posibil datorită șuvoiului țîșnit inexplicabil dintr-un pămînt sterp, ca o țeavă a RADET-ului spartă de curînd sub trotuar. Abia aici și acum realizezi cît de importantă este apa pentru tot ce mișcă pe planeta asta, de la euglenă la berberii care o consideră prea prețioasă ca să fie irosită la spălat, și de ce s-au bucurat atîta cercetătorii spațiali de la NASA cînd au găsit-o pe Marte.
Uimit de paradoxul natural la care tocmai ai fost martor, te întorci printre tarabele vînzătorilor de suveniruri, de la rahat, curmale și roci colorate la cămile din pluș, în bărulețul de pe terasa de la intrarea în oază, cîteva trepte mai sus de parcare. Și înapoi în Toyota 4×4, împreună cu ceilalți cinci pasageri (unul în față, trei la mijloc, doi în spate), pentru continuarea safari-ului pe traseul offroad pe nisip străbătut la viteză maximă, pe unde vezi cu ochii. Dac-ar fi după ai tăi, te-ai rătăci sigur, ca unii dintre soldații lui Rommel care-au fost nevoiți să-și abandoneze tancurile sub soarele ucigător al Saharei. Din fericire, e după cei ai șoferului, un localnic hîtru între două vîrste care-ar traversa probabil deșertul și legat la ochi, după felul cum dansează pe două roți printre dune, ca într-un raliu Paris-Dakar combinat cu caruselul unui parc de distracții.
Și, dintr-odată, printre zgîlțîielile urcărilor și coborîrilor în viteză pe rîpele dunelor, apare la orizont Onk Ejmel, Gîtul Cămilei, o colină stîncos-nisipoasă sculptată de vînt în forma unui cap de dromader, un fel de Sfinx-Babă tunisiană, dar mult mai celebră. Nu credeți? Mai discutăm despre asta cînd s-o filma pe platoul Bucegilor vreun The English Patient, pentru că orășel Star Wars cum au tunisienii, la vreo doi kilometri de Onk Ejmel, n-o să vedem prea curînd la Bușteni.
(va urma)
(articol publicat în Cațavencii nr. 15/452 din 15 aprilie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment