Periplul andaluz început în Sevilla a ajuns la final de tur, în Córdoba. Orașul pielii și al argintului, capitala provinciei romane Baetica și a Spaniei maure. De pe la începutul secolului al VIII-lea, mai exact, 716 d.Chr., respectiv, 96 d.M., cînd emirii și califii și-au stabilit curtea aici, vreme de vreo jumătate de mileniu, pînă în 1236, după Christos, anul fatidic, pentru ei, al capitulării în fața creștinilor și retragerii înspre sud. Cinci sute de ani de domnie musulmană care-au lăsat urme încă vizibile și azi, mai ales în orașul vechi, unde lupta stilurilor arhitectonice este cîștigată clar de crenelurile, arcadele și decorațiunile specific arabe.
În primul rînd, la Mezquita, inima Centrului Istoric, parte a patrimoniului UNESCO din 1994, moscheea devenită catedrală (model pentru transformarea în sens invers, două secole și ceva mai tîrziu, a Sfintei Sofia de la Constantinopol) cu o grădină interioară imensă în care livada portocalilor plantați în rețea, la distanțe egale, are, se spune, cam tot atîția arbuști cîte coloane există înăuntrul lăcașului. Un mit urban ușor verificabil: cine are răbdarea să numere pînă la 856 va constata că se oprește, totuși, la 98. Permanent aglomerată cu grupuri mai mici sau mai mari venite din toată lumea, Mezquita e recomandat să fie vizitată dimineața, cînd în peisaj circulă foarte puțini oameni. Și mai rămîi și cu 12 euro în buzunar: accesul este gratuit, pentru o oră, între 8,30 și 9,30, exceptînd duminica, zilele de mare sărbătoare religioasă și alte evenimente speciale.
Celălalt pol al interesului turistic local atrage magnetic mulțimile cîteva sute de metri mai încolo: Alcazar de los Reyes Cristianos, palatul regilor spanioli care-au domnit pe-aici de la 1236 încoace. O parte din vizitatori intră, seara, și alături, în Caballerizas Reales, fostele grajduri regale unde se organizează cine cu show-uri ecvestre la care spectatorii cotizează substanțial pentru un pahar de șampanie și o masă cît mai aproape de parada cailor.
Dar Córdoba e mult mai mult de-atît și nu trebuie neapărat să te îngrămădești în punctele astea hipermediatizate, cu restul oamenilor care-au avut (ne)inspirația să vină aici în aceeași perioadă cu tine, ca să-i guști savoarea, să simți parfumul locului. Intrat în medina (cetatea medievală), pe una din multiplele porți monumentale, Puerta de Almodóvar, cea cu havuz paralel cu zidurile exterioare, evitînd locurile cu buluc de lume, poți explora liber, fără prea mulți martori, labirintul de coridoare dintre pereții albi, decorați cu flori, în ghivece sau pictate – un fel de Străzi ale Sforii brașovene fără graffiti și Mario loves Ramona care se lărgesc neașteptat în piațete ca niște curți interioare pentru terasele bărulețelor de proximitate. De altfel, cam toate străduțele astea cu arabescuri și nume din litere pictate pe plăci de faianță lipite la colț, în intersecții, au fost invadate de mesele cafenelelor și bistrourilor de tapas sau de marfa multicoloră scoasă din vitrine în fața uşii buticurilor cu suveniruri.
Urmărind harta primită la cazare, în biroul de informare turistică sau afișată de ecranul telefonului, vei ajunge cu siguranță și în zona Patios de Córdoba, o instituție muzeală inedită, foarte apreciată de iubitorii de frumos. De mai bine de un secol, casele cu patio situate (cele mai multe) pe ulița pietruită San Basilio sînt într-o competiție de popularitate foarte acerbă. Curticelele lor interioare, amenajate cu superbe aranjamente vegetale și florale între capiteluri și fragmente de zid romane de secol I-II sau vizigote de secol VI, îmbină fericit istoria și arhitectura antică cu grădinăria modernă. Proprietăți private, Patios de Córdoba sînt deschise musafirilor, gratis, dar acceptă bucuros donații pentru întreținerea spațiilor și timpul gazdei-ghid.
O imagine de ansamblu a Centrului Istoric, întîlnită des prin post-urile de Insta, o să ai, ieșind din medina printre coloanele Porții Podului, Puerta de la Puente, de pe Puente Romano, puntea pietonală din piatră bimilenară peste Guadalquivir ajunsă vedetă (și) în Game of Thrones. Chiar din locul unde trubadurii prezentului își cîntă foarte sonor, pe ritmuri andaluze, foamea, în speranța primirii unui bănuț cît mai valoros.
(articol publicat în Cațavencii nr. 19/661 din 15 mai 2024 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment