Vă rog să mă scuzați pentru tupeul de a vă prezenta acum, cînd sînt temperaturi negative afară, un review care degajă o atmosferă caniculară, de iulie, dar nu puteam să las să treacă anul fără să vă povestesc despre tabăra noastră de bază de-astă vară din Maramureș, de dinaintea ascensiunii Pietrosului Rodnei.
Locul: În Borșa, pe străduța cu pensiuni care urcă muntele, împreună cu traseul bandă albastră și pietonii cu rucsac, trebuie să mergi ceva mai bine de un kilometru, poate chiar doi, din centrul orașului, pînă să localizezi ultima construcție, pe partea stîngă. Dacă ai găsit-o (indiciu suplimentar: undeva mai de sus de locul în care strada se transformă în drum forestier), tocmai ai ajuns la Cabana Pietrosu, care, conform standardelor de confort urban, e mai mult o pensiune de două margarete decît o cabană montană clasică.
Dotările: Andrei, tînărul stăpîn al casei cu două niveluri stil under construction pe drumul spre o vilă turistică de trei stele, ne-a cazat în camera 6 – la etaj, cum urci scara, în stînga –, și-a plecat la treburile lui. Rucsacul jos, privire de ansamblu: pat dublu, ușă spre o baie cu cabină de duș utilată modern, dulap, măsuță (har cerului!) încă fără televizor.
Prețurile: Doar 50 de lei a costat accesul în camera asta, cu tot cu traseul de la poartă pînă la ea. Deși noi, pentru o aclimatizare cît mai corectă cu condițiile de munte, eram hotărîți să punem cortul în curtea cabanei, pe porțiunea cu iarbă dintre grătar și parapetul de beton care nu-i clar în ce se va transforma (piscină? parcare subterană?), am căzut de acord din priviri că nu e cazul.
Ambianța: Colocatari ne-au fost niște familii de maghiari din Salonta care erau aici de vreo cinci zile și apucaseră deja să bifeze cam toate obiectivele turistice ale zonei, de la Cascada Cailor pînă la Vîrful Pietrosu. Niște oameni cu care am cooperat excelent, deși inițial ne-au creat senzația că sîntem în vacanță în Ungaria: noi i-am lăsat să mănînce primii în sufrageria comună de la parter (timp în care am coborît în oraș, la non-stopul din fața spitalului, după o sticlă de Cotnari), iar ei, generoși, au renunțat la filmul serii și ne-au lăsat să ne uităm la meci, la semifinala de campionat european Portugalia-Țara Galilor. Noroc că nu era România-Ungaria, că nu știu cum se termina meciul ăsta.
(articol publicat în Cațavencii nr. 49/280 din 7 decembrie 2016)
Be the first to comment