Frînghia șalupei trase la mal de brațele bronzate ale barcagiului e legată strîns de cheu. Tocmai ai acostat pe malul drept al Dunării, în locul din UE unde soarele răsare prima dată: Sulina, ultimul oraș al județului Tulcea (aproximativ 3.600 de locuitori, la recensămîntul din 2011), punctul cel mai estic al țării în care România crește anual cu cîțiva metri, cucerind pămîntul străin adunat de apele fluviului din jumătate de Europa.
Situată pe, multă vreme, singurul braț navigabil al Dunării, conectată doar pe apă de țara aflată la o oră și ceva (cu șalupa rapidă) sau aproape șase ore mai la vest (cu nava-pasager), Sulina a fost mai întîi port și abia apoi localitate, mare parte a populației născîndu-se în barcă. Perioada modernă a locului începe după războaiele Crimeei, la 30 martie 1856, odată cu semnarea Tratatului de la Paris și înființarea de către marile puteri navale ale momentului a Comisiunii Europene a Dunării, un fel de guvern local multinațional care l-a însărcinat pe inginerul englez Charles Hartley cu modernizarea satului de pescari cu debarcadere din lemn de la Gurile Dunării. Sir Hartley și-a suflecat mînecile și s-a pus pe treabă, construind de toate, de la diguri, centrală electrică și spital la Căpitănia Portului, mai puțin bustul pe care i l-au pus localnicii, vreo sută de ani mai tîrziu, în fața clădirii (actualul sediu al administrației fluviale a Dunării de Jos). Pînă la bombardamentele și incendiile din timpul celor două războaie mondiale care au devastat mare parte din lucrările englezului, a urmat o perioadă cosmopolită: aici s-au stabilit diverși marinari străini veniți pe Marea Neagră din diverse colțuri ale lumii, atrași de statutul de Porto Franco, un fel de duty free cu mărfuri exotice, al Sulinei.
Afli toate astea dacă ai răbdarea să intri într-unul din cele două mici muzee de istorie locală, cel de la școala primară, alimentat cu diversele obiecte donate de oamenii orașului, sau cel din farul vechi, ale cărui spații expoziționale cu documente și fotografii de epocă e și un fel de casă memorială pentru doi sulineni celebri: dirijorul George Georgescu și scriitorul Jean Bart (pe numele din buletin, Eugeniu P. Botez). De pe platforma farului, de la 20 de metri înălțime, se văd mult mai bine decît pe hartă acoperișurile fostului Europolis, confluența Dunăre-mare și împrejurimile unui orășel liniștit, verde, cu un caroiaj de străzi ca-n New York (cele paralele cu Dunărea au numere romane – strada I pînă la a VI-a –, cele perpendiculare pe fluviu, nume).
De la far la cimitir distanța nu-i foarte mare, cam de la viață pe apă la moarte pe uscat. Vreo doi kilometri de pămînt nou călcat cu pasul pînă la Cimitirul Maritim multiconfesional (creștin – protestant, romano-catolic, ortodox, ortodox de rit vechi –, musulman, evreiesc), aflat, la săparea primelor gropi, pe țărmul mării, în care sînt cazați de-a valma diverși străini pe care moartea i-a surprins aici. Pe cruci și pietre funerare, printre nume de marinari și ingineri britanici, suedezi, italieni, poți citi epitafuri devenite legende. Cele mai vizitate morminte sînt cele ale căpitanului William Webster și iubitei sale Margaret Ann Pringle, îndrăgostiții înecați la 25, respectiv, 23 de ani, acum fix un secol jumate (21 mai 1868), cel al prințesei Ecaterina Moruzi, născută la Istanbul și decedată la Sulina, în 1893, și, desigur, cel al piratului mort la 25 martie 1871. Singura piatră de mormînt din România marcată cu craniul și oasele încrucișate e a lui Ghiorghios Kontoguris din Kefalonia, grecul care a jefuit zeci de vase comerciale prin metoda vacii liniștite: felinarele atîrnate de parul legat între coarnele unor vite care pășteau în întuneric păreau de departe lumini de vase ancorate în port și, pînă la naufragiul în malul nisipos al Sulinei, nu mai era decît o decizie proastă de căpitan chior și/sau beat.
Înapoi spre oraș. Din cele patru biserici (una romano-catolică, una grecească și două ortodoxe) ale Sfîntului Nicolae, ocrotitorul călătorilor pe ape, singura care arată cît de cît mai bine, chiar dacă înconjurată de schele, e catedrala ortodoxă Sfinții Nicolae și Alexandru, care are o poveste interesantă. Promisă comunității de Regele Carol I, cel care i-a și pus piatra de temelie, în 1910, și construită cu intermitențe, cu sprijinul lui Carol al II-lea, pînă la începutul celui de-al doilea război mondial, catedrala a fost terminată abia în 1982, la presiunile unui alt cap încoronat: Regina Olandei, care, într-o vizită în zonă, a fost impresionată de situația bisericii și s-a oferit să doneze fonduri pentru finalizarea lucrărilor, refuzate de regimul comunist. Finanțarea s-a făcut prin contribuțiile localnicilor, activiștii PCR închizînd ochii la această acțiune semilegală.
Dealtfel, cu cîteva excepții (casa lui Jean Bart, Palatul Comisiunii Europene a Dunării, de pe strada I – faleza cu bărci, sălcii și terase, sau puținele case cu atelier, prăvălie sau cafenea, la parter, și locuință, la etaj, de pe strada a II-a, rămase moștenire din vremurile Europolis-ului), mai toate clădirile importante ale orașului sînt părăginite, în ton cu ruinele șantierului naval și ale fabricii de conserve din pește din fosta zonă industrială. Sulina își trăiește prezentul vînzînd turiștilor amintirile unui trecut cosmopolit și visînd la un viitor care să reînvie gloria de altădată.
(articol publicat în Cațavencii nr. 21/356 din 30 mai 2018 și pe catavencii.ro)
2 Trackbacks / Pingbacks