După vreo patru ore de mers cu microbuzul de la aeroportul din Belgrad, la finalul unor serpentine urcate pe întuneric, coboram din mașină cu tot cu bagaje în satul cu trei nume al lui Emir Kusturica de la granița dintre Serbia și Bosnia. Mećavnik / Drvengrad / Küstendorf, cătunul cultural-turistic cu case din lemn și piatră construit în ultimii douăzeci de ani de regizor, în pantă, pe o coastă de deal, un fel de Club Vila Bran combinat cu domeniul lui Dinescu de la Cetate, pentru cei care știu locuri astea. Dacă Lucian Pintilie ar fi avut o proprietate la țară pe lîngă care să-și fi făcut un sat de vacanță tematic, probabil că așa ar fi arătat.
Locul: Abia a doua zi dimineață, pe lumină, am văzut mai exact unde-am ajuns: deasupra sătucului cu case răsfirate din vale Mokra Gora, în resort-ul celor 84 de căsuțe țărănești tradiționale cu vedere largă spre munții zonei prin care te deplasezi doar pedestru. Prima senzație e că vizitezi un fel de muzeu al satului local. Rustic, la exterior, dar foarte modern în interiorul cazărilor cu vreo două sute de paturi, de la cameră single la apartament cu tot confortul. Și toate dotările moderne, inclusiv internet de mare viteză. (Emir locuiește aproape permanent aici, în casa de peste drum de căsuța-recepție și căsuța-magazin de suveniruri. Are chiar și un heliport în curte, pe care, în ultima vreme, îl folosește mai rar, din cauza costurilor mari de pilotare și de întreținere ale elicopterului.) Ce au în comun Tesla, Che Guevara, Maradona, Fellini, Bruce Lee, Nikita Mihalkov, Djokovic? Cu toții sînt nume de alei și piațete, pavate cu piatră sau foste traverse de cale ferată, în satul lui Kusturica.
Prețurile: Recepționera care ne-a făcut turul scurt al cazărilor a zis că prețurile pleacă de la 60 de euro pe noapte, cu demipensiune (mic dejun și cină), de persoană. Dacă ești doar în trecere, biletul de acces ca simplu vizitator fotograf costă 250 de dinari (vreo 12 lei).
Dotările: Și cam ai la ce să faci poze: pe lîngă vedetele auto, o Lada roșie și o Volga neagră, foarte rîvnită, respectiv, temută în trecut, dar pe care acum nu le mai conduce nimeni, satul are biserică ortodoxă, dedicată Sf. Sava, clopotniță, bar, două restaurante (Visconti, cu meniu internațional, și Lotika, cu specific sîrbesc), cinematograf (în care rulează în buclă doar filmele lui Kusturica), două amfiteatre (“Stanley Kubrick“ și “Noam Chomsky“), piscină interioară cu apă încălzită, saună, sală de fitness, teren de tenis, magazin cu suveniruri oficiale, dar și tarabe cu artizanatul, răchia și gemurile de casă ale sătenilor din Mokra Gora. Clădirea principală e un sandviș de niveluri sub- și supraterane între care urci/cobori trepte din bar pînă în piscină sau din cinema în restaurant. Pe lîngă festivalurile de film, teatru și muzică clasică organizate anual aici, satul poate fi închiriat în întregime pentru teambuilding-uri sau nunți. Nu neapărat Kusturica style.
Oamenii: Conform aceleiași recepționere, cei mai numeroși turiști străini au venit anul trecut din fosta Iugoslavie, Israel, India, Rusia, România, Bulgaria, Grecia, Olanda. În perioada festivalului de muzică și film Küstendorf, cînd am fost și noi, cei doar trei români, prezenți…
Ambianța: …locul forfotea de cineaști din toată lumea, care comunicau vesel între ei și pe la proiecții, și în barul cu concert de jazz la miezul nopții și discotecă după, și în restaurantul cu bufet aproape non-stop (program 8-24), un adevărat gastro-fest cu rețete locale, în fiecare zi altele. (Singura chestie deranjantă e că sîrbii fumează în interior ca turcii, chiar și atunci cînd mănîncă.)
Unica escapadă în afara resort-ului a fost pentru plimbarea cu mocănița. În vale de cele mai jos plasate case ale complexului, pe o potecă largă, pînă la gara din cimitirul satului Mokra Gora (linia ferată cu ecartament îngust împarte zona mormintelor în două). Și apoi în cele patru vagoane de epocă, modele diferite, tractate cu viteză maximă de 40 de km/h de locomotiva Diesel românească, fabricată la Uzinele 23 August București, în 1987 (după cum încă mai scrie pe ea), a trenului-muzeu “Nostalgia“. 800 de dinari, vreo 34 de lei, călătoria dus-întors, peste cinci viaducte și prin douăzeci de tuneluri (cu totul vreo oră și ceva), pînă la stația Jatare, unde cei șapte-opt pasageri au primit pauză de bere sau vin fiert, în bărulețul din interior. Pe retur, s-au mai făcut opriri la platforma de belvedere de lîngă bucata de stîncă cu monede pe ea și în gara din Life is a Miracle (2004). În lateralul clădirii părăginite, e încă parcat Trabantul-drezină folosit în film.
(articol publicat în Cațavencii nr. 5/597 din 8 februarie 2023 și pe catavencii.ro)
1 Trackback / Pingback