În Breb, satul maramureșean prezent în ghidul oficial „Cele mai frumoase sate din România“, autocarul a oprit chiar lîngă biserica din lemn care se construiește (mă rog, se construia luna trecută; între timp o fi deja gata) chiar în centru, peste drum de gardul avizier cu indicatoare către Căsuța din grădină, Căsuța bunicilor, Casa Pintea, Casa Petran, Pensiunea Maramu, Casa din vale, Restaurant Casa lu’ Dochița, Camere de închiriat Viorica, Pensiunea agroturistică La Matei.
De-aici, primul drum l-am făcut, două sute de metri mai în deal, spre obiectivul care n-are nevoie de nici un fel de reclamă, „Casele lui Charles“, cum li se spune popular, în termenii brand-urilor turistice locale enumerate. Deși, tehnic și legal, nu sînt ale lui, au rămas în conștiința publică așa, marketing-ul asociației Mihai Eminescu Trust, fundaţia britanică patronată de prinţ care s-a implicat direct în salvarea caselor de lemn din Maramureşul istoric, nereușind să bată la nivel mediatic senzaționalismul de tabloid al jurnalelor de știri televizate. Trei construcții cu specific maramureşean au fost cumpărate de fundație din altă parte, mutate în Breb şi transformate în case de oaspeți, salvate de la o distrugere sigură, în memoria aproximativă a ruralului autentic românesc. O inițiativă privată lăudabilă, însă e nevoie de mult mai mult decît atît și de mult mai multă lume implicată (Administrația locală? Ministerul Culturii?) ca să restaurezi și să prezervezi patrimoniul rural, dincolo de simpozioanele idilice de la Muzeul Satului.
De la bordeiul gri cu pridvor acoperit cu dranița invadată de mușchi crud, ca o fantastică locuință de hobbit (reală, nu creată de vreo grafică computerizată) împrejmuită de gardul cu streașină împletit din lăstare odată verzi, acum uscate, am continuat drumul pe ulița pietruită și mai în deal, printre case vechi cu binecunoscutele porți din lemn sculptat tradițional la intrare. Un pîrîiaș curge liniștit prin curți și grădini, găinile scurmă în gunoiul de grajd, calul paște în livadă, gospodarul descarcă căruța cu fîn. Da, unul dintre „Cele mai frumoase sate din România“. Și unul dintre cele mai adevărate.
Chiar dacă a devenit o destinație turistică, Breb e încă în Maramureșul istoric neafectat vizibil de kitsch-urile arhitectonice ale satului românesc versiunea 2020. Staulul vitelor, hambarul, prisaca, ograda prin care cocoșul aleargă slobod își au încă spațiul și menirea lor, n-au fost înlocuite de vila colorată cu peluză și pitici de ghips în față a orășeanului cu casă de vacanță la țară sau mausoleul de marmură și inox al localnicului rezident temporar mai prin Vest. Breb are încă ulițele și fîntînile lui, nu asfaltul spart și casele de pariuri ale satului suburbanizat rămas fără identitate.
Deși majoritatea României locuiește în mediul rural, meșteșugurile, tradițiile și obiceiurile populare sînt pe moarte. Pentru că tinerii nu mai sînt interesați să le ducă mai departe. Și pentru că n-avem nici pornirea altora pentru Buy local!, cultul sprijinirii producătorului local*. De cele mai multe ori, munca țăranului este insuficient apreciată. Omul ăsta trudește pe brînci, zi-lumină, săpînd, plivind, copilind, udînd, aduce în piață pătrunjel și roșii de calitate, iar clientul strîmbă din nas la preț. Pînă cînd țăranului i se face lehamite. Și fie nu mai produce decît pentru consumul propriu, fie apelează și el la metodele mai comode și mai ieftine ale agriculturii industrializate. Ierbicidele, pesticidele, chimicalele care otrăvesc pămîntul și ucid, pe lîngă tot ce-i buruiană sau insectă, și gustul legumei/fructului/puiului hrănit, în loc de rîme sau iarbă, cu grăunțe tratate.
* Și cînd scriu toate astea, ca să-mi reamintesc parfumul local, beau o țîră de horincă de prună cumpărată fix de-acolo, cu 40 de lei litra, nu vreun whisky contrafăcut cu etichetă originală.
(articol publicat în Cațavencii nr. 47/484 din 25 noiembrie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment