Dintre toate hostelurile Cernăuțiului, primul în care s-a nimerit să stau a fost cel mai puțin hostel, judecînd din punct de vedere al atmosferei. Și asta pentru că l-am ales fără să citesc prea multe despre el, după criteriul apropierii de gară: ajungeam seara, pe întuneric, într-un oraș necunoscut și proximitatea față de vagonul trenului a fost determinantă în decizia de a mă caza în prima noapte aici.
Locul: Da, nu e departe de gară: cum ieși din zona peroanelor, urci strada în pantă care duce spre centru, treci pe sub tancul sovietic parcat pe un soclu și, la următoarea intersecție, în cam zece minute de la plecare, traversezi strada spre o casă veche cu etaj, care, la noi, ar avea zece buline roșii, nu una. Adresa exactă e Sahaidachnoho, 2, iar intrarea se face prin spatele clădirii, de pe străduța murdară și cu asfalt spart Lvovskaya. Mai întîi într-o curte interioară, al cărei gang-balcon duce spre două uși: aia din stînga e cea corectă. Regula casei e să te descalți obligatoriu la intrare. După ce rămîi în șosete, ești poftit pe un hol lung, pînă în sufrageria-bucătărie a apartamentului de două camere, care în seara aia, avea locatari doar niște muncitori localnici.
Prețurile: Recepționera, o blondă la vreo 40 și ceva de ani, mi-a verificat îndelung rezervarea și pașaportul, apoi a încasat rapid cele 100 de grivne (cam 15 lei) și a indicat scurt ușa camerei de lîngă biroul său, al cărei singur ocupant eram. Am beneficiat deci de marele lux de a alege orice pat doream: am dat cu banul și mi-a ieșit parterul unui bunk bed.
Oamenii: Interacțiunea cu ceilalți oaspeți ai hostelului, Doreii ucrainieni care și-au pregătit cina în camera comună și au mîncat uitîndu-se la un meci de Europa League (Șahtior-Braga, parcă), a fost zero. Greșesc, a dat cu minus: după ce le-am urat poftă bună, în engleză, s-au uitat la mine de parcă îi înjurasem. Nici măcar recepționera nu le avea cu limba lui Shakespeare, cum zice omul nostru simplu din popor. Se descurca mai mult în cea a lui Mister Bean.
Ambianța: M-am simțit, deci, la Pelican Hostel, exact ca un pelican naufragiat printre păsări domestice, necălătoare, ca o insulă de latinitate într-o mare slavă. Dimineață, înainte de check-out, privind din balcon intersecția aglomerată de sub mine și firmele în chirilică la care eram analfabet, chiar mă întrebam cît/cum o să mă pot face înțeles într-un oraș care, acum 70 de ani, era românesc. Avea să fie însă o experiență memorabilă și din alte motive.
(articol publicat în Cațavencii nr. 10/293 din 15 martie 2017)
Be the first to comment