Mi s-a tot spus că singurele chestii care merită văzute în Casablanca sînt Rick’s Cafe și moscheea aia de Cartea Recordurilor de pe țărmul Atlanticului, dar n-am crezut. Am zis că e exagerarea unor oameni care judecă un oraș după aparențe, însă aveam să constat cu ochii mei că afirmația asta are ceva acoperire.
Venit cu trenul de la Rabat, din capitala politică a Marocului, coboram în stația finală Casa Port și, la un scurt tur de orizont, mi-era foarte clar c-am ajuns în capitala comercială a lui, hotelurile multietajate, blocurile noi, traficul nervos și macaralele care construiesc continuu fiind semnele evidente ale unei vieți economice destul de agitate. Apropo, să nu ieșim încă din gara care arată modern și civilizat înainte de a remarca faptul că trenurile marocane sînt cu șapte clase peste ale noastre (nu c-ar fi greu de surclasat căruțele pe șine ale CFR): vagoane curate și confortabile, viteză decentă și preț mai mult decît accesibil (biletul Rabat-Casablanca a costat 37 de dirhami, 3,50 euro, plătiți cu cardul), pentru aproape o sută de kilometri parcurși în vreo 50 de minute, cam cît face locomotiva românească de la București la Buftea. În zilele bune, în care chiar circulă, nu cînd stă cu orele pe la Chitila.
De la Chitila înapoi la Casablanca, pentru o excursie de o zi și noapte în care-am încercat să văd cît mai mult din Casa, cum e alintat de localnici orașul. Primul drum l-am făcut, bineînțeles, la moscheea Hassan al II-lea, la care am ajuns rapid, fără GPS, ghidat doar de turnul de 210 metri al celui mai înalt minaret din lume, vizibil de foarte departe. Inaugurată în 1993, după 13 ani de lucrări la care s-au folosit exclusiv materiale indigene (doar candelabrele venețiene au fost importate), cea mai mare moschee din Maroc, care primește la rugăciune 25.000 de oameni, înăuntru, și 80.000, pe esplanada din față, e un fel de Casa Poporului marocană.
După ce m-am învîrtit în jurul ei pe dinafară, privind-o din toate unghiurile (n-am avut răbdarea necesară să aștept cu grupul adunat la una dintre intrări următoarea oră din program la care se permitea vizita în interior, așa că despre piscina indoor și acoperișul rabatabil nu pot să vă povestesc), am luat-o încetișor pe faleza flancată de stabilopozi, clătindu-mi ochii în Atlantic, pînă în capăt și, traversînd șantierul unui mall, mi-am continuat sightseeing-ul prin centru pînă la gara principală Casa Voyageurs și trenul care aștepta să mă ducă la Marrakesh.
Cosmopolită, foarte puțin tradițională față de restul orașelor marocane, cu o populație în continuă creștere datorită fluxului de emigranți din zonele rurale care populează mahalalele-ghetou de la marginile metropolei, Casablanca e o sumă a extremelor maghrebiene. Peste tot vezi aceeași arhitectură din perioada colonială franceză cu resturi de influență maură a clădirilor – da, albe – din (re)numele orașului, amestecată din loc în loc cu arhitectura distructivă a Timpului: maghernițe care par să cadă la următoarea pală de vînt mai hotărîtă, pereți jumuliți, trotuare găurite și murdare. Imaginea care-mi vine prima în minte, cînd sînt întrebat cum e în Casablanca, este dantura spartă, pe alocuri, de dinți cariați sau lipsă, asortată cu respirație urît mirositoare, a unui om certat cu periuța și pasta de dinți.
Cea mai plăcută amintire din Casablanca rămîne seara petrecută în Rick’s Cafe, barul-legendă inventat pentru localnici, la Hollywood, de un film celebru. Amănunte, în curînd, la rubrica de cîrciumi și bețivăneli.
(articol publicat în Cațavencii nr. 9/395 din 6 martie 2019 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment