Mîine, nu chiar în toată țara: doar la Cluj. Poimîine la Sighișoara, răspoimîine la Brașov. Cam ăsta era, inițial, planul micului tur al hostel-urilor derulat săptămîna trecută prin Banat și Transilvania. Pînă la urmă, am petrecut în Timișoara trei zile și trei nopți, ca-n povești, bușind complet programul ulterior.
N-am mai fost de șapte ani în Cimișoara, cum o alintă localnicii. Am ajuns marți după-amiază și, după ce m-am cazat la Hostel Costel, pe seară, prima excursie am făcut-o în campusul studențesc. În căutarea căminului la subsolul căruia se afla Thare, un bar de metale din care, data trecută, plecasem în zori, direct la gară. Fără succes, însă: în urma sondajului stradal cu procent 100% “Nu știu”, am nimerit, în final, un tip cu plete care mi-a confirmat bănuiala că s-a închis.
A doua zi m-am plimbat fără țintă prin oraș. Mai întîi, prin centru. Unul spart rău, foarte potrivit cu titlul rubricii: în zona Piața Unirii – Piața Libertății dai numai peste clădiri și spații împrejmuite cu plasă roșie, ca într-un fel de CSI Timișoara cu mesajul de avertizare Dorel line: Do not cross. Practic, în centru, doar Piața Operei a fost ferită momentan de săpături. Pentru primul oraș iluminat electric din Europa continentală (1884) și prima stradă asfaltată din România (1895), mă gîndesc că venise timpul reparațiilor capitale, altfel nu-mi explic amploarea lucrărilor. Poate că edilii se pregătesc deja pentru candidatura la nominalizarea ca, virgulă, Capitală Culturală Europeană în 2021, cum scrie pe mai toate panourile de afișaj din oraș. Sau poate că vor să facă metrou, nu știu. Cert e că dacă nu-i grabă să-l vizitezi zilele astea, mai oportun ar fi să mai aștepți o vreme.
Dar dacă tot ai ajuns aici și insiști să vezi și altceva decît tranșee, evită centrul și o să descoperi o mică Vienă populată de pietoni, bicicliști și caiaciști de Bega. Cel puțin asta am făcut eu după experiența minieră de mai sus: am luat-o prin parcuri, de-a lungul canalului. Cînd am obosit, m-am oprit pentru o gustare specific locală – pleșcaviță bănățeană – pe băncile de lîngă Ceasul Florilor (la momentul ăsta, mai mult Ceasul Frunzelor Uscate și al Ierbii Ofilite). Și, ca să intru și mai mult în spiritul locului, aproape că era să-mi iau un tricou al lui Poli de la chioșcul alb-violet din apropiere; știți, echipa aia legendară prigonită de mahării fotbalului românesc, care evoluează prin noroaiele maidanelor sătești, în fața a mii de suporteri fideli.
În ultima seară, am trăit o premieră în viața mea de turist român în România: un australian mi-a arătat Timișoara, noaptea. (Chiar, cum sună asta?!) Trell, un nativ din suburbiile Perth-ului, a ajuns, cine știe cum, în Timișoara și a rămas blocat aici, îndrăgostit iremediabil de oraș: are grijă de hostel-ul Freeborn și face pe ghidul pentru backpacker-i. Pe mine m-a dus pe Drumul Berii, traseul barurilor sale preferate: Rost-Cuib-Scârtz. După care ne-am oprit pe o punte metalică peste Bega (construită, cică, de Gustav Eiffel; da, El însuși!), pe la 4 dimineața. Ca să ne mîncăm burek-ul cumpărat de la un fast-food non-stop și să bem a n-a bere, în compania unor păsărele care erau foarte active sonor la ora aia. A rămas ca, data viitoare, să-i arăt eu, dacă nu Perth-ul, măcar Sydney-ul, noaptea.
(articol publicat în Cațavencii nr. 8/137 din 26 februarie 2014 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment