Turistul prudent al actualității post-pandemie își alege destinații autohtone de vacanță în natură, pentru o evadare din urbanul stresant spre viața bucolică, pastorală, de la țară (și aici, deși, după comportamentul unora, s-ar încadra, nu includem plaja supraaglomerată a celui mai over-rated sat românesc de la granița cu Bulgaria). Din București, poți fugi cîteva ore din oraș la sat foarte simplu și rapid (nu, nu vorbim nici de vreo excursie în Militari): urci în 361 și cobori la stația Muzeul Satului, care s-a redeschis recent pentru vizitare.
Odată intrat pe una dintre porțile de acces (bilet de arătat turnichetului – 15 lei; audioghid, alți 15 lei), lași în urmă peisajul monoton de blocuri și asfalturi pentru o călătorie printr-o Românie rurală ceva mai îngrămădită, în care distanțele dintre gospodăriile la scară 1:1, demontate din locul natal și reasamblate bucată cu bucată pe malul lacului Herăstrău, gard în gard cu parcul, sînt micșorate atît de mult încît îți oferă posibilitatea unică de a trece din Transilvania direct în Dobrogea.
Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, pe numele său din acte, a fost deschis oficial la 10 mai 1936 de regele Carol al II-lea. De la cele 33 de locuințe, o mînăstire și niște troițe ale momentului inaugurării, satul București, scăpat ca prin minune de năstrușnicele idei de sistematizare ale Capitalei gesticulate prin mîna degrabă demolatoare a Marelui Conducător, ghidonată de șoaptele în ureche ale tovarășei sale, care se cam rușina de originea lor țărănească (l-au vizitat, forțat, abia în 1967, împreună cu Nixon), a ajuns să cuprindă, 84 de ani mai tîrziu, 104 construcții tradiționale reprezentative pentru toate regiunile țării, case, biserici, cabană forestieră, canton, han, anexe, instalații tehnice, magazii pentru uneltele prelucrării pămîntului și a roadelor sale: fierărie, stînă, cherhana, atelier de olărie, hambar, grajd, coteț, cuptor de pîine, fîntînă, piuă, teasc, căruțe. Plus trei mori de vînt transplantate din Țările de Jos tulcene, de la Sarichioi, Enisala și Valea Nucarilor. Cele mai vechi sînt bordeiul de secol XVII din Zăpodeni, Vaslui și biserica din lemn maramureșean de la Dragomirești, care, peste numai doi ani, va aniversa trei secole de existență.
Îți trebuie ceva timp, ambiție, organizare și picioare obișnuite cu mersul ca să-l vezi în întregime. Nu există traseu de vizitare, ca la ASTRA Sibiu, de exemplu; dacă nu ți-ai luat repere de pe panoul cu harta de la intrare, o să rătăcești la întîmplare pe ulițele-alei, cu aparatul de fotografiat în mînă, citind doar informațiile de la poartă înainte de a pătrunde dincolo de gard în ograda diverselor gospodării și locuințe de țărani săraci, cu încăpere multifuncțională și interior simplu – laviță-pat, măsuță cu scaune mici, ștergare pe pereți și preșuri pe podea –, și de săteni înstăriți, cu camere și mobilier aproximativ asemănătoare, dar ceva mai mari și mai multe.
Odată un muzeu viu, locuitorilor strămutați inițial împreună cu casa, cu tot cu familie, cățel, purcel și motan, adăugîndu-li-se, după dictatul de la Viena, refugiații bucovineni și basarabeni care nu și-au dorit binefacerile Uniunii Sovietice și au fost acasă aici, opt ani, locul ăsta, care păstrează între lutul și scîndurile arhitecturii țărănești întreaga copilărie a statului român modern, este astăzi o atracție mai mult pentru turiștii străini. Meșterilor în costum popular care mai cioplesc din cînd în cînd cu barda, vînzătoarelor de plăcinte în ie și singurilor rezidenți, pisicile urmașe, cică, ale primelor animale de companie ale sătenilor de muzeu li se vorbește mai mult în engleză, deși, pentru sănătatea morală a românului orășean, o vizită a casei bunicilor de la țară ar fi mai mult decît recomandată. Și celui care i-a uitat, și celui care nu-i (mai) are.
(articol publicat în Cațavencii nr. 23/460 din 10 iunie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment