Cu relativ puține excepții, destinațiilor turistice românești le lipsesc minimum trei dintre principalele lucruri care califică un oraș sau o stațiune pentru denumirea asta, de loc care atrage vizitatori. Sînt niște chestii elementare, de bun-simț, care nici măcar nu costă foarte mult, comparativ cu factura infrastructurii turistice și cu bugetele pentru educația forței de muncă a domeniului, adică instruirea unor recepționeri suficient de profesioniști ca să nu cazeze oameni într-o cameră deja ocupată și a unor ospătari care să nu-ți răstoarne farfuria în poală.
Trotuare. Ceea ce numim noi trotuare, acum, este departe de definiția dicționarului: trotuarele românești sînt niște fîșii înguste de bucăți de asfalt spart pe care, cînd nu parchează mașinile, trecătorul se poate aventura pentru a-și umple pantofii de praf, pe caniculă, și de zloată și noroi, în restul timpului. În București, de exemplu, cu excepția curvelor și a unui primar care a schimbat vreo trei rînduri de borduri pînă le-a găsit pe cele mai scumpe, nimeni nu s-a gîndit că trotuarele ar mai trebui făcute sau reparate, din cînd în cînd. Dar ce să mai vorbim despre reparații cînd, la noi, străzile fără canalizare ale cartierelor apărute brusc la periferie se inundă la prima ploaie și au trotuarele direct crăpate și denivelate?
Fațade. În condițiile în care cenușiul deprimant al blocurilor comuniste așteaptă de vreo 30 de ani un var mai colorat peste el, pare complet deplasat să discutăm de restaurarea fațadelor clădirilor vechi din centru (acolo unde ele mai există), aurul turistic al oricărui oraș care se respectă. Care se respectă afară: fațadele românești îți cad direct în cap, dacă ai ghinionul să treci pe sub ele cînd se desprinde tencuiala.
Curățenie. Deși aproape toți europenii au un anumit standard de salubrizare, de ecologizare, de protecție a mediului, de… (completați cu tot ce doriți în materie de curățenie a spațiilor publice), noi sîntem mai aproape de cel din Asia, acolo unde mizeria are o motivație adîncă, profund filozofică, și contează mai puțin dacă cu o mînă mănînci și cu cealaltă te ștergi la dos.
Aceste trei aspecte fundamentale țin de civilizația vieții urbane și sînt definitorii pentru felul în care locuitorii se raportează la ei înșiși. Văzînd zi de zi străzi stricate și murdare, ne-am obișnuit cu ele așa. Poate că noi nu le mai observăm, dar un străin venit pentru prima dată în România remarcă asta de la bun început. Și știți ce se spune despre prima impresie: se formează foarte repede și se șterge foarte greu.
Turiștii care ajung acum în România sînt, în marea lor majoritate, tineri aventurieri cu rucsacul în spate, grupuri de pensionari curioși, atrași de exoticul țării lui Dracula, și afaceriști cărora din deplasarea de business de la București le mai rămîne o zi de văzut ceva pe-aici*. Primii n-au bani, ultimii n-au timp să-i cheltuiască; cei care au și timp, și bani își fac vacanțele și concediile în altă parte.
Turismul românesc, azi, e ca un om mai sărăcuț, cu o vastă cultură generală, însă foarte neglijent cu el însuși. Un tip inteligent, interesant, cu care ai avea ce să vorbești, dar care are dinți lipsă și miroase a transpirație.
* Dar cum să-i arăți unui străin țara într-o singură zi, dacă faci cinci-șase ore de la București la Bran (toți vor să vadă Bran și Peleș: locurile 1 și 2 în clasamentul vizitatorilor pe 2018, primul, cu peste un milion, al doilea, cu aproape 900.000)? Pe ultimii zece kilometri, îți vine să te dai jos din mașină și s-o iei pe jos: de vreo opt ani, în fiecare vară, se lucrează la drumul Rîșnov-Bran (aiurea, nu vezi pe nimeni muncind pe segmentele închise circulației, în timp ce traficul se tîrăște pe o singură bandă blocată de semafoare). Vorbim de mai mulți bani pentru promovare, dar pe unde să mai duci turiști la obiective? Să ne facem mai întîi șosele și autostrăzi, toalete și parcări, și abia apoi să-i chemăm aici.
(articol publicat în Cațavencii nr. 23/409 din 12 iunie 2019 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment