Downtown Hostel, subiectul cronicii de cazare aproximativă de săptămîna trecută, a fost ultimul – pardon (ptiu, bat în lemn!), cel mai recent – dintre hostel-uri brașovene vizitate de-a lungul timpului cu ocazia vizitelor alcoolico-muzicale în Rockstadt. Un altul ar fi Mara, care aștepta chiriași…
Locul: …ultracentral, la vreo sută și ceva de metri de Piața Sfatului, într-o clădire medievală din spatele restaurantului Cerbul Carpatin, pe o străduță (practic, un coridor între pereți înalți pavat cu macadam) care face stînga dintr-o pietonală cu terase și cîrciumi, după ușa de lemn vopsită muștar spartă în zidul gros.
Prețurile: Nu știu dacă în perioada asta mai e deschis (nu mai apare pe sistemele de rezervare, însă și în trecut a avut lungi perioade de absență online), dar acum cîțiva ani, pentru contravaloarea în lei a 9-10 euro, erai, pentru o noapte, locuitor în centrul istoric al Brașovului.
Oamenii: De afacere se ocupa chiar proprietara, Angi, o doamnă foarte amabilă, ajutată uneori și de fiica sa adolescentă, cea care a dat, probabil, și numele hostel-ului. La Mara am stat chiar de două ori, de fiecare dată în același dormitor cu baie, frigider și opt locuri în paturi suprapuse de la etaj, în care ajungi urcînd scara exterioară din curtea interioară a casei. Prima dată, doar cu amicul Cătălin, la prima ediție de Rockstadt Indoor Fest; a doua oară, cu Sylvia, londoneza cu mamă poloneză și tată arab, studentă la Stomatologie în Bristol, și Bruno, americanul de origine braziliană care lucra la filiala Apple din Miami și cîștiga suficient cît să-și permită un gap year de călătorii europene.
Ambianța: Cu Sylvia și Bruno am ajuns (desigur) mai întîi în Rockstadt. De unde-am plecat, aproape de ora închiderii, cu gașca de localnici simpatici cunoscuți acolo, ca să ne luăm niște bere de la un non-stop și să urcăm la Cetățuie, la locul secret de unde văd orașul de sus, noaptea, mai toți adolescenții cu părinți acasă care n-au unde să petreacă împreună. A doua zi, cînd ne-am trezit, am fost ghid personal pentru Sylvia (Bruno sforăia încă, mahmur) într-un tur al Brașovului care i-a plăcut foarte mult. Ce-a uimit-o cel mai tare au fost țîșnitoarele publice: There is no such thing as free public water in London! La replica mea mea șugubeață (I would prefer free public beer instead!), a rîs cu poftă și m-a invitat la o bere, pe terasa Ursul Carpatin. Am lăsat-o să plătească: chiar și cu bugetul ei de bursă studențească, la prețul pint-ului în pub-urile britanice, berea noastră i s-a părut super-cheap.
(articol publicat în Cațavencii nr. 47/484 din 25 noiembrie 2020)
Be the first to comment