Undeva între Turda și Aiud, în Munții Trascăului, într-o depresiune dintre două versante montane, se află una dintre cele mai impresionante localități ardelene. Rimetea/Torockó (90% din locuitori sînt maghiari), satul turistic prin care ne-am plimbat cu camera foto/video în mînă, într-o superbă dimineață de octombrie, pe la ora unui brunch întîrziat.
Coborîți din autocar în centrul comunei, în piața sub formă de patrulater în care stau adunate cam toate clădirile oficiale ale comunității (Primăria, școala, biserica unitariană, construită într-un baroc tîrziu, și cea ortodoxă, în stil clasic), am intrat mai întîi în curtea muzeului etnografic de la etajul casei vechi cu două niveluri care, din șosea, blochează privirea către panorama munților. Ca să ne adunăm mandibula de pe jos la vederea peisajului din spatele ei.
Satul în care, vara, soarele răsare de două ori (o dată prin rîpa masivului Piatra Secuiului, a doua oară de după creastă) are un prezent turistic datorită trecutului său remarcabil. Fost burg, atestat documentar la 1257, unde s-au contopit două etnii (sași și secui) și două bresle (mineri și fierari) care trăiau din scormonitul Apusenilor după minereu de fier și bătutul cu barosul în metalul încins, Rimetea deține, mult înaintea Reșiței sau Hunedoarei, titlul de prim centru siderurgic medieval al Transilvaniei și principal fabricant de unelte/utilaje agricole al regiunii, pînă la decăderea mineritului prin epuizarea zăcămintelor din secolul al XIX-lea. A urmat o perioadă în care rimetenii s-au întors la agricultură (pe timpul comuniștilor, a existat chiar un CAP la comun cu o localitate alăturată care ara pămîntul pînă sub munte, ca să semene grîu și porumb, în culturi alternative – conform unui localnic mutat la Cluj, ieșit din curtea casei părintești și întrebat cu ce se mai ocupă sătenii, azi). Acum mai sînt doar cîteva parcele cu plante furajere sau cartofi și niște pășuni ale celor care cresc încă animale; restul, trecuți cu toții la turism, mai fac, probabil, agricultură doar virtual, la televizor, în Ferma: orășeni versus săteni, sau online, în Farmville.
Ca recunoaștere a esteticii sale deosebite, micul sat ardelean a primit, în 1999, primul și singurul premiu Europa Nostra acordat unei localități rurale românești de către Comisia Europeană pentru conservarea patrimoniului cultural și arhitectonic. Pentru că în Rimetea există cea mai veche moară de apă încă funcțională din Apuseni (1752), cea mai veche casă precis databilă din spațiul carpatin (1668) și, mai ales, un proiect de restaurare și conservare cu reguli stricte. Vechiul este noul modern, și-au spus localnicii, renunțînd la lindaburile și termopanele care depersonalizează, uniformizînd. Și uite-așa te mai poți plimba încă printre case bătrînești cu pereți văruiți în alb, acoperiș din țiglă roșie, stolerie verde, obloane din lemn și perdeluțe brodate care-ți dau senzația că poți fi oricînd în timp, acum vreo două-trei sute de ani, doar stîlpii de curent și mașinile aducîndu-te înapoi în prezent. Cu o scurtă haltă prin anii ’70, dacă mai găsești parcată lîngă Vaiorul Mare (izvorul cu debit consistent captat într-un bazin pentru adăpatul animalelor, spălatul covoarelor sau stingerea incendiilor) din centru, Dacia 1300 din 1976 întreținută impecabil de un nene pensionar foarte mîndru de mașinuța sa, vedeta sesiunilor foto ale vizitatorilor.
Pentru că, repet, oamenii din Rimetea au început să trăiască (bine) din turism. E lesne vizibil, după magazinele cu suveniruri, multitudinea de bufete rustice cu cîteva bănci și scaune în față și cele 20-30 de pensiuni de două și trei margarete. De la proprietara unei astfel de case de oaspeți, care ieșise la fereastră ca să șteargă geamurile cochetei locuinței săsești cu flori în glastre de pe ulița principală, am aflat că și acum, în pandemie, au avut clienți, majoritatea din cei fideli, care vin aproape an de an aici. Singura lor problemă în perioada asta a fost deplasarea, zborul cu avioanele rămase la sol, cei mai din Vest fiind nevoiți să-și anuleze rezervările de mai multe ori.
Imaginea care-ți rămîne mult timp pe retină după plecarea din Rimetea e tabloul vechii porți din lemn în spatele căreia se ridică munții din fundul grădinii.
(articol publicat în Cațavencii nr. 45/482 din 11 noiembrie 2020 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment