În saboții Olandezului Zburător (III)
O zicală olandeză spune că în Amsterdam te distrezi, în Haga locuiești, iar în Rotterdam muncești. Nici nu se putea altfel: cel mai mare port al Europei e un oraș dinamic, cu o arhitectură modernă, în care tot timpul e cîte ceva de făcut. Istoria locului se cronometrează de pe la 1340, cînd contele Willem al IV-lea al Olandei dădea drepturi de oraș unei așezări de 2000 de locuitori care, prin poziționarea strategică la Marea Nordului, la confluența dintre Rin și Maas, avea un mare potențial economic: în amonte, vasele pot ajunge pînă departe în continent, în Elveția sau Franța.
Adevărata dezvoltare a Rotterdamului începea însă cu inaugurarea lui Nieuwe Waterweg, canalul portuar deschis în 1872, era stopată de WW2 și de bombardamentele germane care distrugeau masiv orașul în 1940 și continua cu elanul reconstrucției de după război. Din 1976 e înfrățit, printre alte porturi, și cu Constanța, dar după cum (nu) au evoluat lucrurile în relația asta, se pare că nu s-a depășit stadiul de frați vitregi.
Turul orașului la pas
Să pornim pe traseul pedestru propus de harta obținută de la punctul turistic plasat la ieșirea din gară. Traversînd vreo două străzi, ajungem în Schouwburgplein, piața largă acoperită cu o platformă metalică cu elemente din lemn și cauciuc pe care puștii se dau cu skate-urile. Continuăm pe Lijnban, pietonala cu magazine de-o parte și pe alta, spre clădirea impozantă care se vede undeva în capăt. E Stadhuis, Primăria, una dintre puținele construcții vechi rămase în picioare după bombardamentul Luftwaffe de acum 70 de ani.
Dacă nu s-au oprit deja într-unul din magazinele de pe Lijnban, sînt mari șanse ca de shopalcoholic-i să ne despărțim aici, pe imensul bulevard de shopping Beurs (pe numele de acasă Koopgoot) sau în pasajul-traversă Beurstraverse, care face legătura dintre Lijnbaan și cealaltă pietonală comercială Hoogstraat. Printre artezienele care țîșnesc din pavaj și imensele vitrine ale clădirilor care te surprind prin forme și culori, n-ai cum să te plictisești: lîngă cilindrul zvelt din sticlă argintie, o prismă urcă în scară spre cer, iar între ele o apariție insolită – biserica cu turn pătrățos și ceas în locul turlei Sint Laurenskerk, sediul patronului orașului, Sfîntul Laurențiu. Alături e statuia celuilalt tătic al Rotterdamului, Desiderius Erasmus, filozoful născut aici în 1468.
Urmînd traseul de pe hartă, confirmat și de indicatoarele stradale, ajungem la Kubuswoningen, Casele Cub, un proiect arhitectonic avangardist: șiragul de clădiri-cub așezate în poziții precare se încheie în Portul Vechi, Oude Haven, un loc extrem de pitoresc, în care diversele ambarcațiuni sînt înconjurate de terasele restaurantelor care coboară pînă pe pontoane. Aici ne întîlnim și cu Het Witte Huis, Casa Albă, primul zgîrie-nori european construit pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea (1897).
După ce ne plimbăm nițel pe faleza plină de bicicliști, cotim spre Scheepmakershaven – fostul șantier naval amplasat pe golfulețele și canalele care comunică cu rîul Maas -, acum o zonă turistică traversată de șalupe și watertaxi, printre barje, macarale și docuri.
Am trecut de Muzeul Portului, am ieșit din Leuvehaven; sîntem pe Walk of Fame. Printre urme de mîini și picioare celebre, între Johnny Cash sau Johan Cruyff, româncele noastre Daniela Silivaș și Aurelia Dobre, campioanele gimnasticii la Campionatul Mondial disputat aici în 1987. Pauză de poze lîngă emblema orașului, Erasmusbrug – podul peste Maas cu pilon în formă de gît de lebădă construit în 1996, pe care dacă îl traversezi, ajungi în Kop van Zuid, centrul de afaceri al Rotterdamului.
Ne întoarcem spre oraș prin Veerhaven, unde vase vechi cu pînze se leagănă leneșe la umbra copacilor de pe mal, și ne oprim în parcul Het, pe o bancă cu vedere la turnul Euromast, într-o atmosfera tihnită care te îmbie să mai stai. Vecini sînt niște tipi care citesc, mănîncă sau pur și simplu, stau pe iarbă, la soare, lîngă bicicletă. Lipsesc cu desăvîrșire membrii faunei caracteristice altor porturi: șuții, fetele vesele și contrabandiștii.
(articol publicat în Academia Cațavencu nr. 23/1013 din 8 iunie 2011)
Be the first to comment