Derby-ul local cu valoare de cupă europeană Manchester-Liverpool, un fel de Timișoara-Arad sau Galați-Brăila englezesc în materie de rivalitate în fotbal (și nu numai), mi-a amintit că am rămas dator cu ultimul episod al serialului despre muzeele britanice difuzat la sfîrșitul anului trecut.
Ce legătură are fotbalul cu muzeele, ați putea întreba. În timp ce aproape orice stadion de la noi este un muzeu al civilizației suburbane românești de secol XX, cu bude infecte, covoare din coji de semințe și scaune rupte (exceptînd Arena Națională, acest muzeu al incompetenței administrative și al jafului banilor publici care încă nu poate fi vizitat de DNA), la Manchester, cei peste 150 de ani de istorie a fotbalului din UK – mai mult decît avem noi ca stat modern –, au un spațiu special dedicat, National Football Museum, în Urbis Building, un transantlantic din sticlă ancorat în Piața Catedralei, foarte aproape de Victoria Station, gara din zona de nord a orașului.
Chiar la intrarea în clădirea futuristă construită în scară, pe cinci niveluri, ești întîmpinat de un podium pe care poți să fabrici momentul în care ai ridicat deasupra capului trofeele fotbalului englez și, în memoria camerei foto, o să ai și dovada performanței de a plăti doar 3 lire pentru o poză cu cupele-replică. Aproape un întreg etaj este alocat, desigur, celor două echipe-fanion ale Manchesterului, United și City, dar și echipei naționale. Pregătește-te, deci, să fii spectatorul unor povești memorabile istorisite de diversele artefacte din vitrine; de exemplu, doar mingea finalei World Cup din 1966, singurul campionat mondial cucerit de englezi, acasă, pe vechiul Wembley, ar putea spune dacă a trecut sau nu linia porții în partida aia celebră de acum 50 de ani cîștigată în prelungiri cu 1-0. Doamnele microbiste se vor delecta cu o paradă a modei echipamentului sportiv de-a lungul timpului: de la puloverul din perioada romantică a fotbalului purtat în 1872 de englezul Arnold Smith la Anglia-Scoția, primul meci internațional ever, sau tricourile clasice ale unor jucători mai mult sau mai puțin necunoscuți, gen Pelé sau Maradona, la costumul accesorizat cu senzori purtat de Messi pentru computerizarea mișcărilor sale în jocul FIFA16.
„A month in the life of english football”. La documentarul ăsta fără comentariu, un colaj de înregistrări de pe terenurile de fotbal din întreaga insulă rulat în buclă într-un minicinematograf cu ecran lat și sunet sorround, ești martorul felului în care trăiesc fotbalul britanicii, pe gazon sau în tribună, de la meciuri de copii și de old boys pînă la partide de Premier League. Și ai și exemple în viu, prin muzeul transformat în furnicar de vizitatorii bunici și părinți ai căror puști mișună curioși printre exponate sau stau nerăbdători la coadă să-i bată penalty-uri portarului virtual antrenat de computer (5 lire sesiunea).
Și așa, văzînd atîta pasiune și dedicație, o să înțelegi de ce Premier League e cea mai tare competiție a fotbalului mondial, cu stadioane arhipline în orice zi a săptămînii și drepturi TV vîndute în toată lumea cu 1,3 miliarde de lire sterline, de vreo… Hmm, nici nu mai calculez de cîte sute de ori mai mult decît campionatul românesc, asemenea comparații n-au sens. Dacă chiar vă interesează diferența dintre ei și noi, întorcîndu-ne cumva la WC-urile stadioanelor pomenite la începutul textului, vă dau un detaliu minor: pisoarele din toaleta muzeului au odorizante speciale în formă de poartă de fotbal, cu o bilă-minge din material dezinfectant pe care o ghidonezi cu jetul ca să dai cît mai multe goluri. La noi, întregul fotbal a fost un pisoar pentru toți conducătorii, de club, ligă sau federație, care au dat cît mai multe goluri. Cam asta e diferența.
(articol publicat în Cațavencii nr. 11/242 din 16 martie 2016 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment