În ultima seară a festivalului Posada Rock, m-am întîlnit cu Andrei Pogăciaș, doctor în istorie militară. A ieșit o discuție foarte diversă, despre manuale alternative, istoria povestită în filmele lui Sergiu Nicolaescu și boxeri cu Țepeș.
Pentru că sîntem la un festival rock, dacă te întreb despre istoria rock-metal-ului, ai putea să ne spui ceva documentat?
Nu e domeniul meu, știu așa cîte ceva despre istoria rock-ului la nivel internațional și la nivel național. Dar sînt cîțiva băieți care chiar știu foarte bine subiectul, chiar sînt specializați pe domeniul ăsta și cel mai bine ar fi să povestiți cu ei. Sîntem aici, la Posada Rock, un festival care are 40 de ani – clar, unul dintre cele mai vechi din țară, alături de Top T de la Buzău. Mai erau încă vreo cîteva, din păcate, unele au mai dispărut; erau și în orașe mai mici, unde n-a mai meritat la un moment dat să se mai facă. Avem o moștenire bogată în domeniul festivalurilor muzicii rock și metal în România.
Istoria e foarte importantă. E un domeniu pe care fiecare cetățean ar trebui să-l cunoască, referitor la țara în care trăiește. Cam de la ce vîrstă ar trebui să învățăm istoria? În gimnaziu am învățat foarte mult, numai că la vremea respectivă nu aveam bagajul de cunoștințe necesar să înțeleg ce mi se povestea la lecția de istorie și rețineam niște ani. Sînt niște gap-uri pe care le-am completat ulterior, pentru a crea un context și a înțelege ce se întîmpla, în anul respectiv, nu numai local, cît și pe plan general.
Istoria e o poveste, pînă la urmă. Trebuie să ai și ani, că nu ai cum să scapi de ani, trebuie să ai și un context, trebuie să ai și niște povești care să-ți lege evenimentele între ele, astfel încît să înțelegi despre ce e vorba. Eu am început cu istoria de cînd eram mic: trăind în familie de profesori (bunică-mea și maică-mea – profe de română), așa că n-am putut să scap și am învățat să citesc de la o vîrstă foarte fragedă. Și aveam tot felul de cărțulii din astea, cu povești istorice… Bine, știm, era perioada comunistă atunci, era o propagandă destul de solidă și în astea, erau și unele cărți care erau traduse din limbi străine (una încă o mai am – e una mică, așa, cartonată, cu vorbe de duh și povești cazone). Și așa am ajuns să-mi placă istoria citind, efectiv, povești.
Poți să începi să înveți istoria de cînd ești mic cu poveștile astea și după aia, pe măsură ce intri la școală și înveți varianta oficială a istoriei pe care ți-o livrează statul român, sau orice stat, prin manuale, atunci începi deja să segmentezi niște chestii și să-ți dai seama de anumite lucruri. Aici contează foarte mult profesorul și, din păcate, am foarte mulți prieteni care se plîng că au avut profesori de istorie foarte slabi sau din ăia foarte buni, dar care le explicau, dar tot așa, pe ani. Nu le explicau povestea generală și atunci se dezvoltă un soi de, cum să zic, nu neapărat oroare, dar o delimitare foarte clară, o răceală față de istorie. Și pe măsură ce avansezi în viață, nu mai ai vreme să mai stai să citești cărți de istorie.
Poate că avem cărți de istorie foarte bune în România de mai mulți ani și atunci preferi să, nu știu, să auzi la un moment dat tot felul de… cum sînt ăștia cu dacomanii sau diferiți politicieni, nu le mai zicem numele, care vin cu tot felul de elucubrații din astea… Și la un moment dat ajungi să mai crezi din ele, fiindcă nu mai stai să mai cerni, să mai treci așa printr-un spirit critic toată treaba asta. Atunci deja se ajunge și la derapaje, dar tehnic vorbind, da, istoria ar trebui începută de mici prin astfel de povești. Cum erau, de exemplu, povestirile acelea istorice…
Ale lui Alexandru Mitru…
Așa, Dumitru Almaș, erau mai mulți atunci, și cu ilustrații și așa mai departe. Bine, din nou, alea erau cu propagandă, că asta este, nu puteai să scapi de partid, că partidul era în toate. Dar, da, de mici cu astfel de chestii se poate începe și atunci, pe măsură ce crești, mai umpli anumite goluri, anumiți ani. Asta dacă vrei să evoluezi ca om. Dacă nu vrei să evoluezi ca om și vrei să rămîi într-o stare de, nu știu, maimuțoi semi-vegetal, da, atunci te uiți la tot felul de dacomani și alți șarlatani și asta este, cu alea rămîi.
Vorbeai de perioada comunistă, despre propagandă. Care e opinia ta despre istoria predată în școală atunci?
Măi, culmea, manualele erau al dracului de bune. Unele, mai ales cam pe final și manualele alea cu care am lucrat noi, erau efectiv propagandă pură. M-am uitat prin niște manuale din anii ’70, ’80, cred, ceva de genul, și alea din anii ’60-’70 sînt efectiv propagandă pură, sînt niște povești absolut sinistre. Eu țin minte manualele alea de final de comunism pe care le-am avut și noi după aia, prin în anii ’90, care erau niște bolțari imenși. Adică era armă albă în toată regula manualul ăla. Erau enorm de multe informații, mult prea multe informații pe care n-apucai nici să le citești, darămite să le înveți într-un trimestru sau semestru, că noi le-am prins pe ambele. Atît au reformat ăștia învățămîntul pînă l-au făcut zob.
Continuînd un pic întrebarea, pe această perspectivă a istoriei, Sergiu Nicolaescu a făcut niște filme care au prins la mase și încă sînt un fel de definiție a ceea ce s-a întîmplat la vremea respectivă. În capul românului istoria povestită de Sergiu Nicolaescu în filmele sale este încă vie.
Filmele astea sînt necesare. Filme din astea fac și americanii în continuare. E cea mai faină chestie de soft power pe care un stat poate să o facă: să investească în filme sau seriale. Uite, cum sînt astea turcești, la care se uită toată lumea, la Suleyman și alte alea. E varianta istoriei care este cel mai ușor de digerat de toată lumea. Eu sînt fan al cinematografiei istorice rusești: au făcut băieții ăia niște filme de istorie absolut extraordinare. Unele chiar fără propagandă comunistă în ele, chiar dacă vorbim despre Al Doilea Război Mondial, de exemplu. Am văzut cîteva filme de război sovietice și erau absolut geniale. Foarte bine făcute, pe toate aspectele. Să nu uităm, americanii, în perioada anilor ’50-’60, cînd au acele filme epice, unele inspirate din Biblie, dar tot cu background istoric: Quo Vadis, Cleopatra, The 300 Spartans sau ceva de genul, cu Termopile. Sau seriale, M*A*S*H, de exemplu. Și acolo este o propagandă, dacă e să te uiți. E o propagandă americană foarte bună. Și în filmele în care e vorba despre lupta lor împotriva britanicilor pentru independență.
Filmele românești, da, mă rog… Măi, scenariile erau OK. Chiar m-am uitat acum recent la cîteva filme istorice mai vechi. Da, e propagandă comunistă acolo, că n-ai ce să faci. E o mulțime de balast din ăsta istoric-sinistru. Dar, mă rog, ca tehnică, acolo sînt mai degrabă niște probleme. Mă rog, filmatul ca filmatul, dar sunetul în filmele românești a sunat întotdeauna ca naiba. Cred că la filmele românești n-a făcut nimeni vreun soundcheck vreodată. L-au pus la grămadă și i-au dat drumul să meargă așa cum era.
Era cel mai puțin important aspect al filmului respectiv…
Da. Acum, da, mulți români au rămas cu ideile astea. Dacă ne uităm la filmele istorice, că sînt rusești, că sînt americane, că sînt britanice, o să rămînem cu ideile alea în cap. Noi, ca popor, nu avem o cultură istorică și o memorie istorică. Și atunci lumea preferă să țină minte, așa cum am zis, ce vede rapid prin niște podcast-uri sau emisiuni TV făcute de tot felul de neaveniți, sau în filme. Fiindcă mulți erau obișnuiți ca atunci cînd ți se spunea în fiecare zi că ăsta e adevărul, pe care partidul ți-l livrează la TV zilnic… Și acum cunosc oameni – altfel foarte cerebrali și raționali și oameni foarte citiți – care spun: „Băi, l-am văzut totuși la TV, deci înseamnă că ăla e ce trebuie”. Atîția ani de zile, pînă în ’90, nu ați urît știind că vă minte televizorul? Dar v-a rămas în cap chestia aia, că dacă e la TV, înseamnă că omul ăla zice ce trebuie.
Adică a trecut de niște filtre și a fost validat într-un sens sau altul…
Da. Și nu e cazul.
A existat la un moment dat o controversă în societate, referitor la manualele alternative. Asta e o poveste de vreo 15 ani. Neagu Djuvara a fost întrebat: „Domnule Djuvara, cîte istorii ale României există?”. Și răspunsul lui a fost: „Atîtea cîte au fost scrise”. Care e opinia ta pe subiectul ăsta?
Nu prea cunosc foarte bine care-i treaba cu manualele astea alternative. Eu nu le-am mai prins, au apărut mult după ce am terminat eu școala. Da, sînt mai multe istorii pînă la urmă. Acum, în manuale, în general se urmărește cam aceeași linie, fiindcă ai o planificare acolo. Statul spune că trebuie să urmărești chestiile astea, tu, ca autor. În general manualele sînt scrise de profesori care predau la gimnaziu-liceu. Mă rog, poate și mai jos, dar în general de la nivelul ăsta. Și atunci, da, hai să zicem că s-ar putea să fie unele interpretări care să difere un pic, fiindcă istoria e aceeași, interpretările diferă.
Da, putem să citim – și asta chiar se întîmplă –, culmea, același document trei oameni și pățim exact ca și în chestia celebră cu dictonul doi juriști – trei păreri. Deci trei oameni cu fix aceeași pregătire putem să citim exact același document și să avem cel puțin trei păreri, dacă nu fiecare mai are și o a doua părere. Și chestia asta, pînă la urmă, e normală. Sîntem făcuți să gîndim și să analizăm și atunci apar tot felul de variante. Este istorie românească a României, este istorie maghiară a României, este istorie bulgară a României, este istorie rusească a României și așa mai departe. Fiindcă într-un fel va scrie un ungur despre români, într-un alt fel va scrie un polonez despre români, într-un alt fel va scrie un german despre români sau un francez și așa mai departe.
Ne ducem în zona aia în care se spune că nu ești ceea ce crezi tu că ești, ești ceea ce spun alții despre tine că ești.
Da, e bine de foarte multe ori și uite că avem ocazia în România să avem publicate cărțile unor istorici mari, precum Denis Deletant sau Oliver Jens Schmitt, care sînt străini și care văd într-adevăr istoria României cu alți ochi. Mult mai obiectiv decît o vedem noi sau vrem să o vedem noi, fiindcă chestia asta, că istoricul e obiectiv, e o chestie interesantă, dar nu poți să fii obiectiv întotdeauna. Aia e clar că nu ai cum. Nu ai cum, cînd vorbești despre istoria poporului tău, să fii obiectiv. Să zici: „Mamă, da, la Vaslui a fost o victorie extraordinară”. Unii vin și spun: „Cea mai mare victorie”. Nu, nu a fost, a fost una dintre ele. Sau dacă studiem Holocaustul în România, acolo la un moment dat ai o opreliște deja, care cred că vine din inconștient sau subconștient, să prezinți anumite lucruri. Și atunci, din nou, nu ai cum să fii obiectiv cînd descrii lucrurile alea. Sau Decembrie 1989 sau altele, nu știu, mineriadele sau chiar ce s-a întîmplat în ultimii ani. Aici unde deja, mă rog, nu vorbim încă de istorie, vorbim mai mult de științe politice și cu o istorie amestecată, dar chestiile astea le vor discuta istoricii peste 50-100 de ani. Deci, da, există istorii.
Cea mai importantă figură a istoriei noastre sau una dintre cele mai importante este Vlad Țepeș. Altcineva a făcut pentru noi o poveste care a devenit worldwide known prin Dracula și, practic, este brand-ul de țară al României din punct de vedere turistic. Care e opinia ta despre valoarea acestui brand, istoric vorbind?
Ca orice altă chestie faină pe care puteau să o facă românii ca să-și facă cunoscută țara și să mai și scoată o căruță de bani… Românii n-au fost în stare să se folosească de acest mit. Ținem minte cu toții, probabil, toate scandalurile și discuțiile din perioada aia, că trebuia să fie făcut Dracula Park la Sighișoara. Unii ziceau că nu-i bine lîngă Sighi că e UNESCO. Se spune că Țepeș s-a născut acolo, cu toate că se știe că nu s-a născut acolo, dar n-ai ce să faci cu mitologia.
E o interpretare a unor scrisori pe care le-a scris tatăl său…
Mai degrabă la Făgăraș, dar în fine. Ar fi ieșit o chestie mișto acolo, dar scandalul a fost că nu-i bine lîngă Sighi. Păi cum, domnule, să-l vindem pe marele nostru voievod? De parcă străinii nu-și vînd… Austriecii o vînd pe Sisi sub formă de salam.
Americanii își vînd steagul și pe chiloți, n-au o problemă cu chestia asta.
Bine, am văzut și eu slip cu steagul românesc. Cu Țepeș? Ar fi mișto niște boxeri cu Țepeș. Ar fi putut să iasă o chestie foarte faină, dar au fost toate scandalurile alea că, vezi Doamne, din nou idioțenia mioritică, nu ne vindem țara și așa mai departe. Da, ar fi adus bani, mai ales dacă ar fi știut cei care făceau chestia asta să discearnă personajul istoric de partea de fantasy. Și eu zic că ar fi fost o chestie care ar fi profitat României foarte mult și ca imagine și, din nou repet, ca bani. Bine, să tragi dracului și o autostradă pînă acolo, ca să poată să-ți vină străinul care nu îți umblă prin sate. Dar, da, adică dacă facem turism la Suceava și la Neamț, la fel putem să facem turism și la Curtea Domnească din București, sau la Poenari, sau să facem un Dracula Park în continuare, nu văd care e problema pînă la urmă să ne folosim de chestiile astea istorice care, într-adevăr, sînt bune pentru noi pînă la urmă.
Începe concertul Tiamat, sîntem amîndoi fani, urmează ultima întrebare. Cum ți se pare istoria pe care noi o trăim acum? Cum va fi ilustrat peste ani ceea ce trăim noi acum?
Nu știu. Mai discutam chestia asta la un moment dat cu cineva. Depinde în ce direcție se va duce și România și Europa. Depinde dacă se va duce într-o extremă dreaptă sau înspre stînga. Din nou vorbim despre istorii. Nu știu și sincer nici nu vreau să-mi imaginez, fiindcă e o istorie antifactuală, e un „What if” care nu ne ajută cu nimic. Ce-ar fi dacă… sau ce-ar fi fost dacă… Nu ne ajută. Și prefer să nu-mi bat capul, sincer. Dacă mai trăiesc vreo 30-40 de ani, să zicem, o să fiu curios atunci să văd ce vor scrie alții despre noi și ce vom scrie noi despre noi. Și unde vom fi în momentul ăla ca să știm ce scriem, să vedem ce scriem. Peste o sută de ani, nu știu. Nu o să ne mai intereseze, că nu o să mai fim aici, hai să fim serioși.
(articol publicat în Cațavencii nr. 36/779 din 9 septembrie 2026 și pe catavencii.ro)
Be the first to comment