Cult-turism. Muzeul Golești, Ștefănești

La vreo zece kilometri de Pitești, după gardurile foarte vechi de cărămidă ale unui domeniu de 14 hectare, așteaptă încă musafiri conacul familiei Golescu, care, din 7 iunie 1939, prin decret regal, a devenit Muzeul Dinicu Golescu și, mai apoi, Muzeul Golești.

Un loc istoric, da, compus din mai multe spații în care de-a lungul timpului s-a întîmplat cîte ceva important pentru destinul României. Mai întîi, în ordinea vizitării, foișorul de pază de la intrare: în încăperea de la etaj, deasupra gangului de acces prin turnul porții, și-a dormit ultimele nopți ale revoluției de la 1821 prietenul Goleștilor, Tudor Vladimirescu. Domnul Tudor, poposit aici cu oastea sa de panduri în drum spre Oltenia, este trădat de-ai săi și, în zorii zilei de 21 mai, se trezește capturat de oamenii lui Alexandru Ipsilanti și asasinat în drumul spre judecata de la Tîrgoviște.

La capătul aleii care pleacă de la poartă ești întîmpinat de cel mai cunoscut Golescu, Dinicu, boier cărturar, ispravnic, hatman și mare logofăt al Munteniei, un turist avant la lettre căruia i-a plăcut foarte mult să umble prin lume și să scrie jurnale de călătorie. Mai exact, de bustul său din piatră postat în fața conacului ridicat de strămoși în două etape. La început de secol XIX, peste parterul înalt, clădit de marele vistiernic Stroie Leurdeanu și de soața sa, Vișa din Golești, în 1640, deasupra unei pivnițe în care puteai întoarce carul cu boi, marele ban Radu Golescu construiește etajul și extinde domeniul, împrejmuindu-l cu ziduri de fortificație. În stînga și în dreapta turnului porții, apar astfel bolnița, o infirmerie cu patru paturi în care felcerul îi oblojea, pe cheltuiala marelui boier, pe localnicii bolnavi, și Școala Slobodă Obștească, prima școală cu predare în limba română și alfabet latin din mediul rural al Țării Românești, gratuită pentru toți copiii satului, fie ei fii de boieri, țărani sau țigani. Marele ban, inițiator al curentului iluminist de schimbare prin educație și promotor al capitalismului în zonă, a fost un vizionar al timpurilor sale: proprietar de pămînturi și de afaceri mici (ateliere, hanuri, sticlării), este primul angajator de meseriași care munceau în schimbul unui salariu, lucru nemaivăzut în bezna economică, socială și culturală în care ne complăceam la vremea aia (pentru detalii, mai uitați-vă o dată la Aferim!-ul lui Radu Jude).

Urcînd treptele pridvorului larg spre intrarea principală în conac, privirea este atrasă, în stînga ușii, de blazonul Goleștilor, leul cu cap de vultur, și, în dreapta, de arborele genealogic al familiei însemnate în istoria și cultura țării, cu rădăcină tocmai în pîrcălabul Baldovin de la 1495. Înăuntru, în camerele înșirate de-o parte și de alta a holului spațios cu scară spiralată din lemn spre etajul la care se țineau balurile, sînt expuse piese de mobilier original de secol XIX și obiecte personale ale membrilor familiei. În salonul de primire a oaspeților poți vedea, de exemplu, portretele boierilor Golescu, Radu și fiii săi, Nicolae, Iordache și Dinicu, sobe din cahle și pianul cu coadă înaltă la care, cică, ar fi cîntat, în 1847, Franz Liszt, invitat să-și încheie aici turneul de concerte prin Ardeal. Vizavi, în camera de lucru a Fraților Golești, pașoptiștii, copiii lui Dinicu și ai Zincăi, biroul la care s-au semnat hîrtii oficiale, mai multe jilțuri, un secretaire, o sobă-șemineu deosebită, niște tablouri. Într-unul din ele se poate recunoaște chiar camera asta, în care un Nicolae Bălcescu războinic vîntură o proclamație prin aer, la întrunirea secretă a revoluționarilor.

Revolta de la 1848 cerea eliberarea de sub jugul otoman, dar nu și de plăcerile și tabieturile fanariote din nelipsita, din nici un conac al vremii, cameră orientală cu sofa joasă, direct pe pardoseală, perne, narghilele, tipsii, ceșcuțe de cafea și lampadar cu semilună – aici cerea protocolul să fie primit vreun sol al Înaltei Porți, conform uzanțelor diplomatice ale vremii. Dinicu își putea invita oaspeții și în proaspăt construita sa baie turcească cu ziduri groase și cupolă cu tavan găurit de canalele de aerisire, un fel de saună prin ale cărei conducte de ceramică circulau aburii apei încălzite pe vatră, în afara băii (este singura construcție de acest tip de la noi păstrată în întregime). Doamnele erau poftite în salonașul în care gazdele feminine se retrăgeau la o dulceață, în timp ce domnii puneau țara la cale, dincolo, la o cafea și un fum tras din ciubuc.

Cea mai importantă încăpere a conacului, din punct de vedere al istoriei monarhiei, cel puțin, este fostul salon de iarnă în care se află acum primul birou al regelui Carol I și unul dintre cele două tronuri neo-bizantine din lemn alb încrustat cu pietre semiprețioase realizate după ce România devenea regat, în 1881, folosite de toți suveranii pînă la instaurarea comunismului. Aceste artefacte regale se află aici pentru că generalul Nicolae Golescu, ministru de Interne pe timpul lui Cuza și membru al Locotenenței Domnești, a fost, după abdicarea silită a domnitorului, unul dintre cei care-au căutat prin casele regale europene un vlăstar cu sînge albastru amator să conducă țara. L-au găsit în persoana prințului și ofițerului de cavalerie Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care-a înnoptat pentru prima dată pe pămînt românesc, alături, în dormitorul Zincăi Golescu; a doua zi, pe 10 mai 1866, principele Carol I intra în București și își stabilea sediul în una dintre casele Golescu din Capitală transformată în palat regal.

O altă cameră istorică este dormitorul doctorului Carol Davila, fondatorul Facultății de Medicină și Farmacie, al primului serviciu de ambulanță și al societății Crucea Roșie, căsătorit cu Anica, nepoata lui Dinicu Golescu. Fiica sa, Elena Perticari-Davila, s-a ocupat de educația prințului Carol al II-lea care, ulterior, după ce-a urcat pe tron, a hotărît că, în memoria familiei sale, trebuie să existe acest muzeu.

În spatele conacului, dincolo de șirul de locuințe ale slujitorilor devenite spații expoziționale, într-o livadă mare cu porțiuni de vie, pe lîngă partea memorială consacrată familiei Golescu, apare, în 1966, partea de etnografie dedicată fructelor și strugurilor țării: Muzeul Național al Pomiculturii și Viticulturii, un muzeu rural unic în țară cu vreo 40 de căsuțe țărănești și anexe de secol XIX aduse pe bucăți din diverse zone pomicole și viticole ale României și montate ca jucăriile Lego într-un sat tematic care are toate instituțiile necesare: primărie (1910, Hîrsești, Argeș), școală (început de secol XX, Comănești, Bacău), biserică din lemn (1814, Cotmeana, Argeș) și han de răscruce (1860, Posești, Prahova). Aici s-au turnat în trecut peliculele istorice Haiducii sau Tudor; ceva mai recent, muzeul a fost platou de filmare pentru reclame la ulei sau lactate. Dacă mai auziți la televizor sloganul „Prea bun, prea ca la țară“, să știți că țața aia enervantă a pozat cu bulgărașii ei de brînză la Golești.

(articol publicat în Cațavencii nr. 38/527 din 22 septembrie 2021 și pe catavencii.ro)